CELE DIN URMĂ POVESTIRI DESPRE DOMNUL K.
De ce-şi iubeşte domnul K. soacra
Domnul K., odată ajuns în atenţia Parchetului, Poliţiei sau Gărzii Financiare, pică brusc în misticism. Misticismul este faza intermediară între fostul domn K. – rău, mincinos, parşiv, prost crescut şi care făcea de rîs Partidul –, şi viitorul domn K. – bun, sărac, de oameni iubitor şi care va face cinste premierului Năstase. Nedumerit că Partidul l-a lăsat o vreme din braţe, domnul K. simte nevoia să-şi împartă agoniseala cu săracii, cu flămînzii, cu defavorizaţii soartei. Ridicînd mîinile spre cer (în locul lui Iisus îl vede tot pe premier) exclamă cu voce tremurîndă: „Tot ce a fost pe numele meu, treacă pe numele vostru! Vreau să vorbesc cu poliţiştii ca de la creştin la creştin, nu ca de la multimiliardar la bieţi lefegii ai statului”. Pentru toţi domnii K. din frumosul nostru oraş de pe Criş soacrele, socrii şi nepoţii reprezintă cele mai năpăstuite fiinţe de pe lume. E aci un lucru ciudat: anchetele poliţieneşti, în loc să dezbine, întăresc, cimentează legăturile din familia domnului K. Aşa se face că domnul K. îşi iubeşte, brusc, la nebunie soacra. „Doamne, îşi zice, cum n-am văzut pînă acum cît de tare se chinuia în casa aia cu doar opt camere.” Aşa că trece pe numele ei şi cele două vile de şaisprezece încăperi. Şi socrul suferea de multă vreme sub privirile lui insensibile. Drept urmare, alte cîteva terenuri intravilane „cumpărate” de la Primărie şi proprietăţile de la ţară sunt cedate bietului moşneag. Afacerile sunt împărţite între nepoţi, contractele cu Consiliul judeţean sunt preluate de fratele mai mic, pînă şi „Rolex”-ul pe care n-a mai apucat să-l dea şpagă intră în custodia unui amic pe care, pe vremea cînd Partidul îl cocoloşea, l-a făcut om. Domnul K. îşi păstrează doar secretara şi un costum ponosit. Cînd se prezintă la Poliţie, sau la Parchet, are mina unui om mai cinstit şi mai sărac decît preşedintele Iliescu. Mina unui om care n-a furat în viaţa lui din bani publici, care n-a dat şi n-a primit niciodată mită, care n-a fraierit pe nimeni şi nici n-a contribuit cu bani negri la puşculiţa Partidului. A făcut, acolo, şi el cîteva greşeli. Minore. Toţi le facem. La plecare, după o cercetare de vreo două ceasuri (nici nu se mai pune problema să fie acuzat de ceva) un poliţist mai milos, umblînd la portofel, îl întreabă dacă are din ce să-şi cumpere o pîine. „Nu, nu am, zice domnul K., dar nu e nevoie. Mulţumesc. Mă credeţi sau nu mă credeţi, am ajuns să trăiesc din mila soacrei…”
Cum îşi cumpără domnul K.2 tot felul de clădiri
Dacă mergi duminică dimineaţa la piaţa de vechituri, poţi să-ţi cumperi un cadru de bicicletă care nu-ţi va folosi la nimic, becuri cu filamentul ars, scaune desperecheate, arcuri de pat, discuri din vinil, bile de rulmenţi pentru Trabant, aspirine expirate şi chiar ochelari de vedere pe-ncercatelea. Totul cu bani puţini. E modul săracului de a-şi scoate nevasta la cumpărături. Ea are ce povesti cu vecina o săptămînă, tu poţi să-ţi citeşti liniştit ziarul împrumutat de la un coleg de serviciu mai cu dare de mînă. Însă, dacă întîmplător eşti domnul K.2, cu bani şi mai puţini poţi să cumperi tot centrul Oradiei. O garnitură crăpată de robinet costă cel puţin o mie de lei la talciocul ăla cu ziare întinse pe jos şi bătrînele flămînde. La talciocul cestălalt, cu politicieni subţiri, în care oamenii de afaceri întind pe jos în loc de ziare straturi de caviar stropite cu lacrima lui Ovidiu (nu Ovidiu poetul, ci amărîtul ăla de orădean, Ovidiu, tocmai rămas fără slujbă), o clădire de patrimoniu în buricul tîrgului face cît cerneala din stiloul cu care domnul K.2 semnează contractul. Domnul K.2 pare să iubească din greu clădirile de patrimoniu. Aproape tot atît de mult pe cît adoră spectacolele în aer liber şi spaţiile comerciale de pe promenadă.
Cum în fiecare zi aflu din ziare că domnul K.2 a mai cumpărat o clădire, un spaţiu, o locuinţă, un magazin, am căpătat în ultima vreme un tic stupid: seara, înainte de culcare, îmi verific actele de proprietate, să văd dacă nu cumva i-am vîndut, peste zi, casa în care locuiesc domnului K.2. Aseară încă nu i-o vîndusem. Dar v-aş minţi susţinînd că lucrul acesta mă linişteşte. Şi mîine – nu-i aşa? – va fi o zi.
