Celebrul filosof și scriitor francez Bernard-Henri Lévy a lansat recent un eseu intitulat, în traducere aproximativă, ” Acest virus care ne scoate din minți”, scrie Inpolitics. Lucrarea conturează o întrebare tulburătoare și care nu vine dinspre cuiburile de conspiraționiști virtuali, ci, cum spuneam, din una dintre cele mai strălucite minți ale lumii: Este reacția mondială total exagerată la Covid 19 preambulul unei noi ordini mondiale, în care cetățeanul își va pierde o mare parte dintre drepturile și libertățile sale fundamentale pentru care a luptat atît de mult în istorie?
Bernard-Henri Lévy ar fi unul dintre cei mai mari – dacă nu numărul 1 – gînditori francezi ai momentului, iar asta înseamnă mult în țara lui Voltaire, Descartes, Rousseau ori Sartre.
Vă prezentăm mai jos un fragment din eseul lui Levy, despre care marii intelectuali ai nației noastre nu prea fac vorbire:
”Și eu am fost șocat.
Dar ceea ce m-a șocat nu a fost doar pandemia.
Cu genul ăsta de dezastre ne-am ciocnit mereu.
Acum un secol, gripa spaniolă a ucis cincizeci de milioane de oameni.
Dacă mă uit doar la epoca noastră, cea pe care sunt destul de bătrîn pentru a mi-o aminti, am avut celebra „gripă Hong Kong” din 1968, care a omorît cel puțin un milion de pământeni, cu buzele albăstrite de la sufocare sau hemoragie pulmonară. De fapt, acel episod nici măcar nu mai e atât de celebru. M-am documentat pentru un articol scris chiar la începutul pandemiei coronavirusului și am descoperit că a fost uitat aproape complet.
Cu zece ani înainte de gripa din Hong Kong – și la fel de ștearsă din memoria colectivă și din arhive – a existat „gripa asiatică”, cea care a pornit tot din China, înainte de a afecta Iranul, Italia, estul Franței și Statele Unite. Peste două milioane de oameni au pierit, inclusiv vreo sută de mii în Statele Unite și, probabil, un număr similar în Franța, care au murit în spitale depășite de situație unde, își amintesc ultimii martori oculari supraviețuitori, cadavrele se stivuiau la terapie intensivă mai repede decât puteau fi evacuate.
Nu, cel mai izbitor este modul foarte ciudat în care am reacționat de această dată.
Este epidemia fricii, nu numai de Covid-19, care a pogorît peste lume.
Am văzut suflete împietrite paralizate brusc.
Am auzit gânditori care au traversat alte războaie, îmbrățișînd retorica inamicului invizibil, pe a combatanților activi ori rezerviști angajați pe frontul unui război de sănătate publică.
Am privit Parisul gol, ca în jurnalul lui Ernst Jünger despre Ocupația Germană în timpul celui de-al doilea război mondial.
Am urmărit New York-ul și Los Angeles-ul devenind orașe fantomă, cu bulevarde la fel de liniștite ca potecile de țară, unde, așa cum spunea Victor Hugo, zilele sunt ca nopțile. Am urmărit, în aceste săptămâni, anti-Trumpiștii, democrații care luptă cu tendința „America First”, activiștii pentru drepturile civile, drepturile femeilor și drepturile omului refugiindu-se pe internet sau pur și simplu disparînd ”de pe radar”.
Am observat, în filmări ce mi-au fost trimise de la Kiev, Milano și Madrid, precum și de la Lagos, Erbil și Qamishli, pietoni solitari care păreau să fie acolo doar pentru a ne reaminti că mai există oameni, dar care traversau strada, cu privirile lăsate, imediat ce altă ființă umană apărea în peisaj.
În cele mai sărace zone, la fel ca și în marile metropole, am văzut populații întregi tremurând de spaimă și lăsîndu-se hăituite, uneori cu bîtele, precum vînatul, în propriile vizuine.
Manifestanții din Hong Kong au dispărut, ca prin magie.
Prietenii mei din Peshmerga, luptători al căror nume înseamnă „cei care ies în întâmpinarea morții”, s-au retras în tranșee.
Saudii și houthii, care duc un război nemilos, îndelungat, în Yemen, au lăsat armele imediat ce au apărut primele cazuri Covid-19.
Hezbollah stă acasă.
Hamas, după opt cazuri de virus, a declarat că unicul său obiectiv militar e acum să obțină măști de protecție din Israel. Dacă este necesar, au spus: „Le vom lua cu forța.” (Parcă îl aud pe Richard III: „O mască! O mască! Împărăția mea pentru o mască!”)
ISIS a declarat Europa o zonă de risc pentru luptătorii săi, care s-au retras prompt pentru a-și șterge nasul cu șervețele septice în adâncurile grotelor din Siria sau Irak, plănuind să lupte în zone „mai sigure” precum Egiptul, Yemenul, Indonezia, Afganistan și Sahel.
După ce a fost detectat un caz de Covid-19, 1.700 de amărășteni din Panama care migrau în nord, spre Statele Unite, s-au refugiat în junglă.
Până la jumătatea lunii aprilie, potrivit Agenției France-Presse, douăsprezece persoane au murit din cauza virusului în Nigeria, în timp ce optsprezece au fost ucise de forțele de securitate pentru încălcarea blocajului. Cu câteva luni mai înainte, se relata despre sate creștine rase de jihadiștii Fulani din nord-centrul țării.
Bangladesh, unde mă aflam cu cîteva ore înainte ca Franța să își închidă granițele, suferă de multă vreme de o multitudine de calamități: febră dengue, holeră, ciumă, rabie, febră galbenă și viruși necunoscuți. Dar și acolo, de îndată ce au fost raportate câteva cazuri de Covid-19, țara a intrat în stare de urgență.
Într-adevăr, întreaga planetă – bogați și săraci deopotrivă, cei cu resurse pentru a rezista și cei fără – a îmbrățișat ideea unei pandemii fără precedent, gata să extermine rasa umană.
Deci…
Ce ar fi putut determina asta?
Ar putea fi o transmitere în masă – nu doar a virusului în sine, ci a dezbaterilor despre virus?
Ar putea fi vorba despre o orbire colectivă, ca în romanul lui José Saramago, în care o epidemie misterioasă lasă fără vedere un întreg oraș?
Poate că e triumful defetiștilor care, obsedați mereu de sfârșitul lumii, îl văd acum îndreptându-se către noi și ne oferă o ultimă șansă să ne pocăim și să o luăm de la capăt.
Sau triumful păpușarilor lumii, care văd în acest imens blocaj (echivalentul celui despre care Michel Foucault vorbea în speculațiile sale timpurii despre sistemele de putere ale viitorului în Nebunie și Civilizație), o repetiție pentru un un nou mod de a aresta, asupri și reține o masă de oameni?
A fost o Împărăție a Terorii, asemănătoare cu cea născută după 1789, cu explozia sa de știri false, conspirații, entuziasm frenetic și, curînd după aceea, cu revolte întunecate, născute din deznădejde?
Sau poate a fost invers?
Un semn liniștitor că lumea s-a schimbat, că în sfârșit viața a fost declarată sacră, că de acum încolo, când vom ajunge la o alegere între viață și economie, viața va câștiga?
Sau poate că a fost opusul opusului: o panică generală, agravată de canalele de știri și rețelele de socializare care, transmițîndu-ne, zi de zi, numărul celor care muriseră, sunt în stare critică ori al celor care s-au recuperat, ne-a mînat într-un univers paralel în care nimic altceva, nicăieri, nu mai conta – și, în acest sens, ne-a înnebunit destul de literal.
Până la urmă, așa funcționează tortura chineză cu apă – sunetul picăturii, repetat la nesfârșit, devine un dragon înspăimîntător. Cum am reacționa dacă autoritățile de securitate a traficului ar decide să instaleze difuzoare uriașe la intervale de o milă pentru a ne informa cu privire la decesele de pe autostradă din ziua respectivă?”
