O filmare de colecție prezintă cum arată Cluj Napoca în anul 1942.
Filmarea începe cu o mamă care îi arată fiicei ei orașul, de pe Cetățuie. Câteva păsări săgetează cerul urbei, care, în zilele noastre, este înnegrit de ciori.
Cetățuia a ajuns, în 2020, ca după bombardamentele din 1944. Nicio mamă nu și-ar mai duce fiica la plimbare pe dealul-simbol degradat al Clujului, care a început să o ia ușor la vale, cu tot cu vechile scări.
În imaginile de epocă nu se văd modernele gunoaie din Someșul contemporan nouă. Nu se vedea în 1942, de pe Cetățuie, nici hidoasa clădire galbenă de pe Barițiu, cu haine second-hand, nici monstruozitățile urbanistice din sticlă colorată și metal, amplasate strategic între case, arată ziardecluj.ro.
Imaginile alb-negru ne arată, paradoxal, un Cluj mult mai verde. Un Cluj care, culmea, nu era, în Al Doilea Război Mondial, un șantier imens, cum e continuu, de 20 de ani încoace, pe timp de pace.
La Bastionul Croitorilor nu vedem, în clipul de mai jos, nici prostituatele de azi. Doar oameni îmbrăcați decent, care se plimbă agale pe străzile încă încăpătoare.
Podul Elisabeta e lipsit de lacătele care statuează acum, pe veci: „Maria + Mihai = relație complicată”.
În Biserica Sfântul Mihail, clujenii din 1942 chiar intrau, nu doar micționau prin boscheții din jur, după festivaluri de băut bere și de râgâit mici.
Străzile păreau a fi, în 1942, așa cum municipalitatea ar vrea să le sape de la temelie acum – de tipul ”shared space”: carosabilul era împărțit „frățește” de pietoni, calești și autovehicule. Bineînțeles, în anii ’40 nu se construiseră încă blocuri-turn între case, clujenii nu erau îngrămădiți ca sardelele, mașinile erau puține, iar caleștile nu erau căruțele de acum, de pe Muncii.
În Grădina Botanică, palmierii încă nu trecuseră prin tavanul serei. Privită după 80 de ani, Grădina pare împietrită în timp.
Farmecul urbanistic al Clujului actual se datorează 80% Clujului de altădată:
