Clujul universitar a fost asemuit în istorie cu diverse oraşe faimoase printre studenţi: prin împrejurimile formate sau colorate de colinele Feleacului, râul Someş care traversează oraşul, vechimea clădirilor, restaurantele ce trăiesc din veselia studenţilor, bibliotecile la îndemână, concentrarea vieţii studenţeşti în centrul oraşului, asemuirea a fost cu Linz sau Graz sau chiar Heidelberg. Dezvoltarea universitară care a avut loc, mai ales prin expansiunea de după 1989 a Universităţii Babeş-Bolyai, a făcut, chiar pe fondul tendinţei uniformizatoare a modernizării, tot mai puţin exclusivă asemuirea, dar fascinaţia vieţii studenţeşti de aici a rămas. Acum ne-o confirmă abundent profesorii şi studenţii oaspeţi care vin la Cluj, adesea exaltaţi de ţinuta de urbe venerabilă a oraşului, coloritul bogat, frumuseţea oamenilor. Cu siguranţă, Nicolae Iorga s-a gândit la multe alte lucruri atunci când, în 1919, a cerut universitarilor de la Cluj să nu repete erorile politicii universitare din vechiul Regat. Ne putem permite, însă, să formulăm ipoteza că celebrul istoric avea în vedere farmecul aparte al Clujului universitar într-un oraş central-european capabil de mitologie poetică proprie.
Mi-am amintit toate acestea citind seducătorul volum de poezii al lui Horia Bădescu, E toamnă nebun de frumoasă la Cluj (Eikon, Cluj-Napoca, 2011, 80 p.). Primul gând care mi-a venit în minte este acela că poetul s-a întors aici după mulţi ani petrecuţi la Paris, în diplomaţia culturală. Iar dacă cineva revenit după ani de stagiu în captivanta capitală a Franţei găseşte la Cluj nu numai realităţi interesante, ci chiar o poezie aparte, aceasta vorbeşte încă o dată în favoarea oraşului nostru universitar.
Mărturisesc că am citit volumul de poezii al lui Horia Bădescu căutând poezia cetăţii universitare. Autorul te ia cu sine în această cetate de la primele poezii. „Despre el (Cluj) vorbeşti ca despre locul naşterii tale” (Cluj, p. 8). „Inima lui e o carte bătrână, toamna miroase a teascuri şi a harbuji, ploile scandează pe turle limba română: ah, filologi zvăpăiaţi de la Cluj” (Baladă studenţească, p. 10). Aici, restaurantul lui Mongolu’ este aproape centrul vieţii studenţilor umanişti: „În ctitoria bahicului domn sfârşeau în zori năstruşnice chiolhanuri cu vinurile pâlpâind a somn în scoica dijmuitelor pocaluri; în palma miezului grăbitei nopţi, giulari frenetici ai înaltei stări, stam rezemând tăcerile de bolţi şi întristarea lumii în cântări.” (Balada crâşmei lui Mongolu’, p. 43). Faţă de Mongolu’, poetul simte nevoia „închinării”: „Precum e scris ne-om duce-n rând şi risipi-ni-se-va stolu’ dar pentru tot plătim c-un cânt preacuviosului Mongolu’!” (Închinare, p. 46).
Horia Bădescu nu lasă doar versurilor exprimarea ataşamentului său molcom, dar trăit cu toată fiinţa la Cluj, ci o şi mărturiseşte într-o proză plină de poezie: „Mi-a dăruit un titlu universitar şi o viaţă bântuită şi răsfăţată de frumuseţea nebună a toamnelor sale, de lumina brunată a străzilor şi pieţelor, de amurgul portalurilor şi de magia locurilor unde se petreceau fabuloase întâmplări goliardice, mi-a dăruit misterul bibliotecilor şi miracolul prieteniei, iubirile şi tristeţile, casa mea şi pe toţi ai mei” (p. 75). Cu un amestec chibzuit şi convingător de nostalgie, entuziasm şi percepţie a neobişnuitului, Horia Bădescu ne face să îndrăgim şi mai mult Clujul şi să veghem la ceea ce se întâmplă astăzi şi în zilele ce vin cu valorile lui profunde. El ne asigură că „e toamnă nebun de frumoasă la Cluj!” (De iuventute, p. 7) şi ne convinge. Ca trăitori ai urbei nu ne putem reprima întrebarea: n-ar mai trebui ca la Cluj, alături de toamnă, alte lucruri importante pentru viaţa oamenilor să devină „nebun de frumoase”?
Andrei Marga
Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai
