În „Muzeul din Remesias”, Miron Blaga practică un soi de postmodernism diluat, cu filigran folcloric. Irizaţii fine din Nichita Stănescu şi Geo Dumitrescu conferă poemelor valenţe de dialog esenţial cu singurătăţile celorlalţi – acesta find, de fapt, unicul mod în care autorul e interesat să iasă din sine. Cu aproape zece ani în urmă publica un volum intitulat „Singurătatea celuilalt”. Era vremea în care, după propria-i mărturisire,
„ca negustor, m-am ocupat de cranii
şi-am întreţinut relaţii amicale
cu hingerii oraşului
dar n-am vîndut bilete pentru paradis”.
Între timp, Miron Blaga şi-a dat seama că are mult mai aproape, înspăimîntător de aproape, singurătatea proprie. Şi că, din păcate, nici măcar lui însuşi nu-şi poate vinde bilete pentru paradis. Chiar dacă e dispus să le cumpere la suprapreţ. „Singurătatea poetului” (zic eu, piesa de rezistenţă a volumului) are ritmul unei balade şi sfîşierea unui blestem. De fapt, acest blestem al singurătăţii pare să se fi transformat la Miron Blaga dintr-un dat exterior într-o dietă, într-un mod de a fi în lume. Uneori pînă şi preajma culturală – într-o epocă în care sentimentul poetic e jumătate rest, amintire de lectură – pare incapabilă să zgîndăre această singurătate, aşa că poetul recurge la litanii primordiale – acea primordialitate a viperei şi a fragilor, primordialitatea bocetului şi naturaleţea convieţuirii în proximitatea morţii. Periodic, poemul e spart de un refren, nici el cu formă finală, de parcă ar vrea să pună între paranteze însăşi perfecţiunea lacrimei:
„(miron blaga n-o pieritu
nici s-o dus la hodinutu
nici pă lume d’a cerşita
nici în moarte cu iubita
doar o ţîr’ s-o perpelitu
şi-nspre sară-o rătăcitu)”
Un alt mare singuratic, Miron Radu Paraschivescu, prin cînticele lui ţigăneşti, a lăsat urme, mai cu seamă la nivelul sunetului secund, în versurile lui Miron Blaga: „Dragostea ta pentru mine/ a ucis un om şi-un cîine/ cîinele se piatră-n piatră/ omul lartă piatra-n vatră/ şi s-a dus cum n-a venit/ pe-un mînz roşu viscolit/ tocma-n Criş, lîngă «Nuiele»/ ferecată în inele/ de-ametist şi minciunele”.
De regulă, poetului i se iartă totul. De la romantici încoace poeţii practică dulcea frondă de a se declara vinovaţi de toate păcatele, de toate neîmplinirile lumii. Îşi asumă responsabilitatea creaţiei şi se consolează cu handicapul de a fi. Miron Blaga nu face excepţie: „Acesta-i poetul: Dumnezeu/ în miniatură, cu zgura eternităţii/ pe gură”. Însă, contemporan cu creaţia (măcar cînd respiră aerul încă pur al muzeului din Remeţi) şi contemporan cu propria singurătate, Miron Blaga îşi cere iertare că s-a nimerit să fie contemporan şi cu noi:
„că singurătatea mi-o port în spinare
cum îşi poartă cocoşaţii emblemele
în fine, scuzaţi-mă că încă exist
că fac pe prostul
şi-s trist”.
Eu unul îl scuz, măcar pentru aceste poeme…
Ideea de mic Dumnezeu, harnic dar stîngaci, străbate întreg volumul. Aş zice că „Muzeul din Remesias” sunt şirele unui „Dumnezeu în miniatură ”care se pregăteşte să moară. Un Dumnezeu care a pregătit „singurătăţilor celorlalţi” un loc în care se pot retrage oricînd, dar care nu ştie un lucru esenţial: există un paradis şi pentru dumnezeii care mor? Un Dumnezeu care începe să încurce mitologiile lumii, aşa cum deprinderi păgîne s-au amestecat cu practicile creştine încă de la început: „Va fi ca un vis: în drum spre/Grădinile Paradisului, zei pitici/ te vor întîmpina cu fluturi şi furnici”.
Compozit dar unitar (doar la nivel grafic mărturisesc că m-a nedumerit puţin vecinătatea lui Salvador Dali cu acele vignete baroce, grele, care încadrează textele, de parcă o viperă te-ar întîmpina oferindu-ţi fragi strînşi domestic într-un coşuleţ) volumul „Muzeul din Remesias” stă sub semnele singurătăţii, iubirii şi morţii. Dar care parcă nici nu-şi mai află rostul, nici ne-rostul, cînd amurgul zeilor te împinge să orbecăieşti în noapte fără de nimeni. Fiindcă „Dumnezeu nu există. N-a existat/ Doar un poet decadent/ inspirat/ a pus cuvintele/ la murat”. Simţiţi gustul de acru şi scrîşentul din dinţi al existenţei?
Miron Beteg
