Contrastele Clujului de acum două veacuri. Pasiunea surprinzătoare a transilvănenilor

Capitală de facto a Transilvaniei după mutarea Dietei de la Sibiu la Cluj la sfârşit de secol XVIII, Clujul de acum aproape două veacuri dezvăluia contraste izbitoare pentru vizitatori, mai frapante decât în toată regiunea. Este concluzia francezului Auguste de Gérando, după un amplu periplu în Ardealul anilor 1840, în urma căsătoriei cu fiica unuia dintre faimoşii conţi transilvăneni.
“Clujul, capitală a Transilvaniei, este un cochet şi aristocratic orăşel de 20.000 de locuitori, cu străzi drepte, formate din case albe şi elegante. Nobilimea transilvăneană locuieşte aici pe timpul iernii şi fiecare familie are casa sa încăpătoare. Astfel, contrastele pe care le întâlnim neîncetat în Transilvania sunt aici mai surprinzătoare ca oriunde. Nu rareori vezi o trăsură cu blazoane şi echipajul ei aşteptând răbdător la cotitura unei străzi, ca să treacă o turmă de bivoli ce vine de pe câmp. În rest, lumea e foarte veselă şi dansează mult”, scrie în 1845 Auguste de Gérando, într-unul din capitolele primului său volum din cartea „Transilvania şi locuitorii săi”. Apărută în Franţa în 1845, în două volume, monumentala lucrare a fost tradusă şi publicată în română după mai bine de un secol jumătate, în 2014-2015 (inexplicabil, după cum notează şi editorii), la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca.

Datorită complexităţii, spiritului viu şi caracterului său multidisciplinar, „la graniţa dintre istorie, politică, literatură şi geografie”, editorii compară lucrarea cu celebra „Descriptio Moldaviae” a lui Dimitrie Cantemir. Cartea sa, un veritabil jurnal de călătorie, abundă în descrieri pline de culoare, oferind atât adevărate fresce sociale, cât şi portrete a diverse personaje întâlnite.

PASIONAŢI DE CAZINOURI
Baronul francez Auguste de Gérando (FOTO brunszvikterez.hu/) dedică oraşului Cluj un întreg capitol din primul volum şi surprinde pe de o parte viaţa boemă de aici şi asemănarea arhitecturală a urbei cu oraşe occidentale, iar pe de alta secvenţe ce denotă o viaţă mult mai austeră. Descrierile sale aduc la lumină o pasiune poate mai puţin bănuită a clujenilor: casinourile.

„Femeile s-au asociat şi au fondat un salon literar: jumătate din lucrări sunt în franceză, restul e în maghiară sau germană. Bărbaţii se reunesc la cazino. Nebunia cazinourilor e împinsă la extrem în Transilvania. Există orăşele ce deţin câte două, ba chiar trei. Cunosc un sat unde patru demni gentilomi, plictisiţi să se viziteze unul pe altul în chip patriarhal, au inventat într-o zi o cameră, prevăzută cu o masă şi suporturi pentru pipe, numind-o ‘Cazionoul’. Acolo fumează încontinuu, sub pretext că citesc ziarele. Acest gen de localuri, necesare într-un oraş centru al unei mari mişcări literare sau politice, nu sunt aici foarte utile şi au neajunsul că divizează societatea. Reuniunile intime, care fac micul oraş agreabil, dispar”, notează călătorul.

De Gérando crede că, preocupaţi de casinouri sau de pământurile lor, gentilomii le acordă prea puţină atenţie femeilor, care „în general în Transilvania sunt foarte distinse”. De asemenea, autorul surprinde elemente impunătoare din arhitectura oraşului, precm piaţa centrală, „specifică oraşelor ungureşti”, cu biserica Sfântul Mihail, a cărei construcţie s-a încheiat în prima jumătate a secolului XV, dar şi zidurile şi turnurile de apărare ale cetăţii medievale, care încă persistau la 1840.

PARCURSUL ORAŞULUI

Deşi la timpul lui vorbeşte de Cluj ca un „oraş unguresc”, el notează că aspectul său general, cu metereze groase, ce „formează o centură în jurul oraşului”, peste care unele case au început însă să treacă peste margini, se datorează influenţei germane: „Ungurii, în Evul Mediu, nu ridicau niciodată ziduri; atunci, ca şi astăzi, oraşele lor erau deschise, aeristie, nepavate. Dacă burugul Clujului are aspectul vechilor noastre oraşe, din Occident, mulţumită porţilor şi meterezelor sale, e fiindcă a fost reclădit de către coloniştii germani, care populează în zilele noastre sudul Transilvaniei”.

Căsătorit cu o unguroaică, De Gerando nu este partizan şi menţionează că a folosit cuvântul „reclădit” şi nu „fondat”, pentru că „e sigur că se înăălţa o colonie romană acolo”. El aduce ca dovezi resturile găsite în urma săpăturilor, „ce nu lasă nicio îndoială în această privinţă”, el menţionând că „avem toate motivele să credem că numele acestei colonii era „Napocensis colonia”. Aportul fiecărei etnii, română, maghiară şi germană, în originea, conformaţia şi dezvoltarea urbei este însă subiectul unei alte discuţii.

CLUJUL „CEL BOGAT”

Călătorul de mijloc de secol XIX ţine să evidenţieze bogăţia acestor meleaguri, care ar fi determinat, în opinia sa, organizarea unei aşezări, încă din timpul romanilor, aici: „Clujul e situat pe o vale bogată, ce produce din abundenţă grâne excelente”, notează el, aducând aminte de o relatare din „memorabilul an 1583”, când grâul şi vinul locului erau la mare răspândire. Era perioada când oraşul şi-a căpătat denumirea de „Koncses Kolo(z)svar”, arată el, explicând că asecensiunea continuă a urbei a fost încetinită de repetate incendii, dar şi de dările pe care oraşul a trebuit să le pălătească pentru doi ani turcilor.

COLIBE ŞI CORTURI

Descrierea lui De Gerando duce cititorul şi în zone mai puţin strălucitoare din oraş:

„Un pod de lemn cu efect pitoresc separă capitala de o colină presărată cu stânci (dealul Cetăţuia, azi principala zonă de belvedere a oraşului, unde până la mijlocul secolului XX a existat un cartier rău famat, potrivit editorului, n.red.). Acolo, printre haite de câini pe jumătate sălbatici, care-şi arată colţii vizitatorului indiscret, se găseşte o colonie de ţigani (gitanos, în original, n.red.) temuţi. Oameni şi animale trăiesc în scobiturile stâncilor, pe sub colibe pe care le-am lua drept corturi. Străbătând această colină neprimitoare, ne credem în ‘curtea miracolelor’ (cartier-mahala al Parisului, unde locuiau persoanele fără loc de muncă venite din zonele rurale, n. trad.) şi ni se pare că îi recunoaştem pe aceşti oameni zdrenţăroşi, cu mutră de pungaş, nepăsători şi vicleni, cărora le-am citit de aşa de multe ori descrierea. Când le place să aibă o meserie, sunt rotari, potcovari sau zidari”, spune De Gerando. El notează că „aristocraţia ţiganilor” are grijă să se instaleze în cealaltă margine a oraşului, unde ocupă aproximativ 200 de case în jurul zidurilor oraşului, majoritatea fiiind muzicanţi, ocupaţie care le-ar aaduce, potrivit lui, venituri consistente.

ORAŞ COCHET

Prezentarea lui De Gerando aruncă o lumină pozitivă asupra orăşelului de la acea vreme, fiind trecute în revistă învăţământul, reprezentat de „atâtea colegii câte culte există”, cât şi lucrările Dietei Transilvaniei. El anticipează o dezvoltare fericită a urbei: „Clujul, ce are deja aspectul unui oraş cochet, va fi pe viitor şi mai înfrumuseţat. O fermecătoare promenadă ce se întinde către Someş a fost deja deschisă publicului. Pe lângă asta se aşteaptă să se ridice un spital, un muzeu, un teatru”, arată el.

ISTORIC DIN CLUJ: „CONTRASTELE ERAU REALE”

Potrivit lui Vladimir Bogosavlievici, profesor de istorie şi unul din cei mai buni cunoscători ai istoriei clujene, contrastele prezentate de Auguste de Gérando sunt reale şi erau vizibile încă şi în perioada interbelică: „Contrastele acestea reies şi din fotografiile cu diverse ipostaze ale Clujului vechi. În perioada interbelică, în zona Cetăţuii, numită şi ‘sub coastă’, trăia lumpenproletariatul Clujului, oamenii foarte săraci, ţigănci, în timp ce peste Someş, deja intrai în centrul Clujului, în highlife, astfel că acest contrast exista. Parcul Mare era dotat în mijlocul secolului XIX cu trei alei, pe cea principală se plimba protipendada cu trăsuri, pe aleea de lângă Someş se făcea echitaţie, iar cea dinspre centru era zonă pietonală”, explică profesorul. Diferenţele erau ilustrate în perioada interbelică şi de aspecte mai promiscue, în privinţa tarifurilor practicate de bordeluri, cât un bilet de cinematograf în zona Cetăţuii şi mult mai ridicate la un local cunoscut în epocă, de pe o stradă centrală, potrivit istoricului.

Pe de altă parte, în timp ce unelle zone inspirau un aer elevat, somităţile Clujului interbelic locuiând în vile din cartiere precum Andrei Mureşanu sau strada clinicilor, în alte zone, precum actuala Piaţa Abator şi zona unde începeau grădinile hoştezenilor, se ajungea la adevărate „cafteli” între grupări din zinele respective, explică specialistul.

BARON CĂLĂTOR

Auguste de Gérando (1819-1849) a fost un baron francez, cu descendenţă aristocratică franceză (din partea tatălui) şi italiană (de pe urma mamei), ruinată însă de revoluţia franceză. Cu studii la Paris, Auguste o întâlneşte în 1840 pe contesa Emma Teleki de Szek, cei doi se îndrăgostesc şi se căsătoresc, cu opoziţia iniţială a famililor. Urmează o călătorie în Traansilvania în vara acelui an, cei doi urmând să se stabilească în actuala localitate Satulung din judeţul Maramureş. Auguste revenine în anul următor pentru a studia co-existenţa românilor cu maghiarii.

Student al lui Jules Michelet, pe de altă parte implicat şi în evenimente politice din deceniul 5 al secolului XIX, este autorul căţrii „Transilvania şi locuitorii săi”, care apare în 1845, la Imprimeurs-Unis, Paris şi al unor eseuri publicate în presa franceză. De Gerando a fost membru străin al Academiei Ungare de Ştiinţe. Moare în 1849, la Dresda.

Sursa: adevarul.ro