Corespondenţă din S.U.A. Gh. Bărcan, fost deţinut politic: „12 ani am suferit, fără condamnare, detenţia şi scoaterea din societate”!

O poveste, incredibilă, despre suferinţele suferite de cei se se împotriveau comunismului ne-a relatat, din Minneapolis, S.U.A., Gheorghe Bărcan. Profesorul pensionar, care pe 5 februarie 2018 împlineşte respectabila vârstă de 87 de ani, locuieşte circa o jumătate de an la Cluj şi cealaltă în S.U.A. la copiii săi. Dar ce e cu totul senzaţional în această poveste  este faptul că pentru ascunderea unui fugar, urmărit de Securitate, a suferit – fără a trece prin faţa vreunei instanţe de judecată! – trei ani de detenţie: la Securitatea din Satu Mare, Penitenciarul Bistriţa, Penitenciarul T.B.C. Târgu Ocna, Capul Midia, Colonia Castelul. Apoi, în „închisoarea de afară”, a fost exmatriculat din facultate, reuşind să o absolve abia la zece ani după ce a început-o!

Arestat, din liceu, aparent pentru găzduirea unui fugar

Gheorghe Bărcan este un vajnic profesor de matematici, maramureşan stabilit după pensionare la Cluj-Napoca şi a cărui poveste poate părea, pentru cetăţenii României de astăzi, incredibilă. Dar, din păcate „somnul raţiunii” din perioada sovietizării ţării a născut la noi, într-adevăr, monştri! Profesorul, aflând – prin intermediul unui coleg din A.F.D.P.R. Cluj, Gavril Mircean – că autorul acestor rânduri pregăteşte o carte dedicată foştilor deţinuţi politici din zona Clujului m-a contactat şi apoi, pe baza unor întrebări precis formulate mi-a răspuns la ele. Dezvăluind un personaj, realmente, desprins parcă dintr-un film de aventuri. Îşi începe acesta mărturisirea: „Mă numesc Bărcan Gheorghe şi m-am născut la data de 5 februarie 1931, în comuna Săliştea de Sus, Maramureş, într-o familie de ţărani cu 4 copii, trei băieţi şi o fată. Părinţii noştri s-au stins din viaţă, tata la 75 de ani, mama la 84 de ani, în suferinţă. Sora mea, cea mai mare, a urmat 2 ani o şcoală de gospodărie casnică, pe lânga Gherla, pe care a abandonat-o o dată cu ocuparea unei părţi din Transilvania de către Regimul Hortist; a funcţionat apoi ca telefonistă. Nu pot să uit faptul că atunci când am fost ascunşi în casă, inginerul Mihai Kokanyeschi zis Pop, trei ani, o lună și o săptămână iar eu împreună cu tatăl meu doi ani și jumătate, mama mea şi, mai ales, sora Florica ne-au purtat de grijă, ne-au apărat, tăinuit şi protejat cu toate riscurile şi ne-au întreţinut cu cele necesare, până când inginerul a plecat, pe ascunselea, la el acasă, iar noi ne-am prezentat la Securitate; nici nu bănuiau securiştii că noi ne-am putea ascunde chiar în casa supravegheată de ei şi ne căutau pe drumurile celor ai casei, vecinilor şi neamurilor. În prezent ea este decedată, la vârsta de aproape 92 de ani; un frate al meu şi el mai mare, a rămas agricultor în comună, în prezent decedat, la 70 de ani; un frate mai mic decat mine (cu 11 ani) a urmat Facultatea de Medicina, este medic primar ginecolog, pensionar (76 de ani), foarte mulţi ani fiind directorul Spitalului din Borşa, Maramureş; eu am urmat Facultatea de Matematică-Fizică, pe care am reuşit să o termin după 10 ani de la începerea ei (1954-1964). Deşi eram unul din cei mai buni studenţi din an, am fost exmatriculat din toate Institutele de Învăţământ Superior din ţară, în data de 08. 02. 1958, după încheierea primei sesiuni din anul IV, ultimul an de studii; am relut-o după 5 ani şi am încheiat-o cu examenul de licenţă in 1964, la Universitatea “Babeş- Bolyai” din Cluj, în continuare promovând cu brio toate gradele didactice. După cum se vede şi se va vedea, atât liceul cât şi facultatea le-am parcurs cu multe şi lungi întreruperi, acestea fiind determinate de torţionarii acelor vremi, prin abuz şi ilegalitate. Când un tren pleacă dintr-o staţie cu întârziere, el va avea mereu întreruperi, întârzieri, prioritate având cele cu mers programat; aşa a fost şi cu studiile mele, mereu blocate, mai devreme si mai apoi”. Drama sa şi a familiei a început în 1948 când familia Bărcan l-a găzduit – într-un şopron de paie – pe inginerul Mihai Kokenyeschi, un fugar urmărit de Securitate pentru refuzul de a părăsi cultul greco-catolic. Apoi, lucrurile precipitându-se capul familiei şi Gheorghe au fost nevoiţi să se adăpostească în acelaşi loc, fiind urmăriţi de securitate, dar – aşa cum am arătat anterior – autorităţile nu i-au reperat. S-au predat, cu toţii – mai puţin inginerul, care a scăpat – şi pentru început a suferit tatăl lui Gheorghe fiind reţinut. Relatează mai departe profesorul: „După o urmărire a securitatii de 2,5 ani, pentru omisiune de denunţ şi favorizarea infractorului, m-am prezentat la Securitate la Vişeu, împreună cu tatal meu. Am fost prezentaţi acolo de tov. Pop Vasile, primul preşedinte al raionului Vişeu, de loc din Săliştea de Sus şi întâmplător chiar oarecum prieten cu tatăl meu. Ne-a fost apărător, convingându-l pe tata să se înscrie în CAP, hărnicia şi îndemanarea lui agicola fiind binecunoscute; era un agricultor de referinţă. Atunci comuna noastra era a doua în raion, în curs de colectivizare şi se punea mare accent pe aceasta. Am stat stat 2 zile împreună într-o cameră, după care tatăl meu a fost dus într-un birou şi de atunci nu l-am mai vazut 29 de luni”. Ce se întâmplase de fapt? Gheorghe Bărcan a fost solicitat – în trei rânduri – să devină informator al Securităţii, pentru prinderea unui renumit „lunetist” din zonă, luptătorul anticomunist Gheorghe Paşca, dar şi pentru alte operaţiuni, iar refuzul tânărului l-a trimis direct în penitenciar, fără să fi apărut în faţa vreunei instanţe judecătoreşti!

Suferinţele

Ancheta a durat trei luni, la Securitatea Satu-Mare, desfăşurându-se cu o cruzime excesivă şi în condiţii evidente de suprimare, în izolare totală într-o celulă unde şobolanii muşcau efectiv din carnea sa. Proces n-a avut loc pentru că tatăl tânărului a fost considerat făptuitorul. „Determinarea şi rezistenţa mea au depăşit teroarea, urgia chiar şi atunci când pâlpâirile de viaţă erau slabe, mă aflam pe muchia între a fi şi a nu fi”, comentează Bărcan cele trăite la securitate. Ajunge la penitenciarul Bistriţa pentru cinci luni, deşi credea că se află tot la Satu-Mare, într-atât de răvăşit era după anchetele la care fusese supus. „Acolo, deşi suferind de TBC, medicul puşcăriei a respectat scutirea mea de muncă dar a aprobat un supliment: subalimentaţia”, arată Bărcan. Ajunge la penitenciarul TBC de la Târgu Ocna unde după câteva luni de aşa zis tratament – şi un tranzit la Mogoşoaia – este trimis la Capul Midia, la ridicat terasamente pentru calea ferată. ”N-au reuşit să mă extermine în bezna celulei cu şobolani de la Satu Mare şi nici în tratamentul diabolic de la penitenciarul Bistriţa şi atunci m-au aruncat la Canal, în custodia criminalului N. Borcea de la Capul Midia, unde să-mi fie consumată ultima picatură de energie prin muncă, pentru a fi cu folos patriei ; puţin a lipsit pentru a reuşi. Acolo trebuia să muncim, să murim chinuiţi, muncind cu folos pentru patrie, pentru proiectul monstrului Gheorghe Gheorghiu Dej. Comandantul adjunct, pe nume Bogdan, a venit cu caleaşca trasă de un cal rapid, pentru a primi detinuţii ieşiti din şut cum se cuvine şi pentru a-i face să nu uite unde se aflau ! Cu biciul din piele, cu noduri pe fir, pentru stabilitate şi eficienţă, cu care îşi îndemna căluţul la trap, s-a gândit să aplice chinuiţilor ecluzei un spor de revigorare, oferit cu toată plăcerea lui diabolică. Privind sus, am rămas împietrit ; abia mă mişcam şi trebuia să urc, să nu blochez coloana care nu se putea opri şi mă gândeam ce să fac, mă gândeam la variante, dar  n-aveam de ales : tot înainte , nici o altă posibilitate ; altfel poate cădeam jos, venea ploaia de lovituri, ori mă lovea şi cu cizma, cine mai stie câte proceduri putea să aibă un torţionar. Am tot mers, la un moment dat cu ochii închişi, aşteptând răpăiala, pentru că eram pregătit pentru mai multe lovituri. Paşii s-au derulat în aşteptare şi, nesimţind usturime pe spate, privesc în urmă, fiind trecut de el ; l-o fi prins mila şi nu m-a lovit, a fost primul gând ! Dar văzând cum împarte mai departe biciuiri într-o parte şi alta, cu tot mai multă vigoare, aveam motivarea blândeţei lui faţă de mine : aş fi căzut jos şi l-aş fi încurcat, ar fi scăpat mai mulţi şi, în plus, eu n-aveam putere să ţip, să mă manifest în plăcerea lui. Târâş, m-am adunat la numărătoare şi mi-am zis : acesta-i salutul de primire la Capul Midia! . Nu mult după aceea am auzit ca s-ar fi spânzurat cu şiretul de la acelaşi bici, încercând pe propria-i piele plăcerea zvârcolililor. Ajunsesem demult o umbră. Aveam de spart 4 metri cubi de piatră pe zi, pentru ridicarea unor terasamente. Spre finalul staţionării mele la Capul Midia, atunci când mormanul de piatră spartă se prezenta ca un muşuroi mai mare, miliţianul supraveghetor nu mă mai sancţiona, se făcea că nu ma vede, fiind însă sigur că sunt pe calea bună, că nu mai am mult ; mă împlieticeam în mers şi mă sileam să mă târăsc spre vagoanele de marfă cu care ne transportau în barăci, să nu rămân în urmă, când cine ştie ce se putea întâmpla, un ochi mai vigilent putându-mă suspecta de tentativa de fugă, de evadare şi…“

Un înger: medicul Rădulescu

Acolo cunoaşte efectiv, un “înger” – pe fostul medic militar, Rădulescu – adus la Canal după zece ani de prizonierat în Siberia. Acesta salvase de la moarte pe soţia comandantului lagărului locotenentul Arcuş şi, drept recompensă a fost lăsat să se ocupe de bolnavii de la Capul Midia. Rădulescu – dată fiind şi starea sănătăţii lui Bărcan, critică –  este şi cel care-l trimite la Colonia Castelul sau Kilometrul 31, dar îi rezolvă şi problema luării contactului cu rudele: “Dl. Dr. Radulescu m-a consultat, mi-a spus că sunt grav bolanav şi mi-a prescris medicamentele necesare, făra a-mi preciza de ce sufăr, pentru protecţie morală. Am trimis încă de câteva ori acele cărţi poştale, la care aveam dreptul, dar nici un raspuns, pentru ca în mod sigur ticăloşii nu le-au trimis. Am fost depus în această colonie în 16.11.1952 şi în 06.12.1952 am primit prima veste de acasă, despre ai mei, care m-a bucurat enorm, primul pachet de 5 kg, vital aş putea spune. De atunci, 6 decembrie e pentru mine sărbătoare, o aniversare anuală. Au mai urmat 3 pachete la rând şi a venit şi fratele odată la vorbitor. Streptomicina prescrisă de dl. dr. Radulescu şi alte medicamente, foarte eficiente atunci, au eradicat boala destul de repede, cu acel tratament intensiv, ajutat şi de faptul că eram tânăr, afecţiunea relativ recentă şi plămânii neperforaţi ; adaug şi protecţia majoră a acelui suflet nobil de medic, ca şi acceptul comandantului, care pe timpul celor 6 luni cât am staţionat acolo m-a scutit de muncă : am primit decizia de inapt pentru muncă, la sosire şi am ieşit după 6 luni cu acelaşi verdict“. Iată cum Bărcan îl descrie şi pe Borcea, criminalul de la Capul Midia: “ Borcea nu se sfia să străpungă cu o suliţă metalică un suferind aflat jos, într-o stare de epuizare, pentru a se convinge dacă trăieşte – şi el murea atunci – să impună acele nivele de muncă de neatins, chiar fiind într-o stare aptă de a  munci, ceea ce-i oferea plăcerea deplină de a ordona încarcerări, suprimări de mese şi alte măsuri punitive ; el a fost detestat şi de propriii copii, după cum se spune. A trăit în linişte şi pace, cu pensie bună, dar singur şi tot într-un fals de bine, pentru că îl căutau victimele în vise ori în gânduri, în trăiri ; nu le putea ocoli ! A fost protejat, ca atâţia asemenea lui, de cei ce realizau continuarea regimului opresiv, sub forma oarecum mascată, scoţând abia acuma la iveala 2-3 criminali în serie, aproape stinşi şi aceştia, din atât de multe mii“.

“Cealaltă închisoare”, cea din libertate

Este eliberat pe data de 4 martie 1954, când avea 23 de ani, după 29 de luni de suferinţe groaznice prin puşcăriile şi lagărele comuniste. Dar acum urmează altele, infinit mai subtile care durează încă nouă ani! “Închisoarea propriu-zisă şi închisoarea de afară sunt amândouă înfrăţite însumează 12 ani, executaţi doar sub măsurile arbitrare de persecuţie, ale organelor de represiune, sub statutul de măsuri administrative.  Cu un heirup puternic, am promovat doua clase de liceu, cu examen de maturitate in doar trei luni, la fara frecventa si parca nimic nu ma putea opri : am reusit şi la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizica de la UBB Cluj Napoca, devenind student, examinările fiind din matematică, fizică, limba română şi limba rusă. Astfel, după 5 ani de înteruperi, cu atâtea recuperări, cu toate uitările ce s-au produs în mod firesc, mă găsesc în amfiteatrele universităţii, audiind cursuri, promovand examene, în sfârşit, activităţi din viaţa studenţească”. Dar “fericirea” lui durează puţin: ” În data de 08.02.1958 am fost exmatriculat din facultate, din semestrul II al anului IV, ultimul an de studiu, în mod abuziv, prin minciună şi ilegalităţi. Dus la Securitatea din Cluj, după 2 zile şi o noapte de învinuiri false şi jigniri de tot felul, fără pauză, cu un roi de viespi asupra-mi, mi se spune : singura şansa de a-ţi incheia studiile este să colaborezi cu noi ! Deci asta era !; mă voiau îndoit, pentru că informatori aveau, cred, suficienţi. A urmat exmatricularea, domiciliul obligatoriu, strămutări, şantiere, refuzul unui loc modest de muncă şi multe altele. Toate aceste cumplite nedreptăţi şi persecuţii, cu ameninţarea chiar a vieţii, s-au derulat pe o perioadă de aproape 12 ani, fără nici o interventie a instanţelor de judecată, în abuzul şi reprimarea totală doar a securităţii şi miliţiei“! Este salvat până la urmă de o idee genială: se adresează judecătorului pentru a fi reabilitat, iar judecătorul îl înştiinţează că nu-i cazul să fie reabilitat fiindcă nici nu există vreo acuză împotriva lui. Aşa că Bărcan se adresează Ministerului Învăţământului şi i se face, în sfârşit, dreptate: este reprimit la facultate şi o absolvă, apoi, cu brio. Este repartizat, în 1964, la Liceul “B.P.Haşdeu” din Buzău, de unde reuşeşte să se transfere acasă, la Liceul din Vişeul de Sus, unde s-a stabilizat şi a rămas până la pensionare. Iar ca o palidă compensaţie pentru suferinţele îndurate, dă în judecată Statul Român şi în 2008 obţine compensaţii morale de 45.000 de euro. Dar lecţia suferinţei rămâne cruntă pentru el, mai ales că inginerul Mihai Kokanyeschi, cel din pricina căruia s-a dezlănţuit asupra sa urgia îl dezamăgeşte, întărind semnificaţia expresiei cu “facerea de bine”: “În 1990 s-a emis Decretul Lege 118/1990, care prin articolele sale acorda anumite drepturi de securitate socială minimă pentu foştii  deţinuţi politici, care au reuşit să scape cu viaţă din lagărele de muncă forţată şi din atâtea alte închisori, cu tot felul de cazne. Au rămas în viaţă în jur de 300.000 de victime, cu starea sănătăţii răvăşită, din milioanele de persecutaţi în multe forme, unele mai grele decat altele. Pentru a beneficia de aceste drepturi, trebuia să prezinţi acte de persecuţii politice sau să le dovedeşti cu martori. În acest scop, pentru perioada de urmărire de peste 2 ani, neavând acte, l-am rugat să vină pentru o scurta declaraţie la Tribunalul Vişeu, pe inginerul cu care am fost împreună ascunşi, la noi acasă. Se afla la Ocna Şugatag,  cu distrubuirea a nu ştiu ce ajutoare şi mi-a spus că nu poate să vină; ar fi putut să vina atunci sau în câteva zile, când putea şi totul se putea soluţiona  în circa 2 ore, cu tot cu declaraţia. El nu a făcut acest demers nici pentru el, pentru că nu avea nevoie ; dar eu aveam mare nevoie de puţin spor de bani (nu erau mulţi), pentru că eram pensionat şi cu o pensie foarte mică; am îndurat aproape 12 ani de persecuţii, de închisori de un fel sau altul, pot spune exclusiv pentru tăinuirea şi protejarea lui”…