“Cronică de război dintr-un mărunt Spital de Campanie”. Nu avem stofă de eroi

Nu știu cum ar trebui să încep această mini cronică de război, nici dacă ar trebui să o fac, dar pentru că ne uităm în același loc și vedem lucruri diferite, simt nevoia să vă împărtășesc nu cum se vede, ci mai ales cum se simte, cum trăim războiul ce va să înceapă.

Dacă la începutul pandemiei în China, ne uitam relaxați la o poveste de departe, parcă dintr-o  altă lume, restricțiile ne-au aruncat brusc într-o realitate neprietenoasă. Tot universul nostru s-a schimbat. Și chiar cred că lumea nu va mai fi la fel. Asemeni zborurilor cu avionul, unora le e frică, altora nu, unii sunt îngroziți de idee și aleg în locul stresului drumuri obositoare cu mașină, alții își liniștesc angoasele crescându-și alcoholemia, alții adorm înainte de decolare.

Așa trăim și în spitale valul îmbolnăvirilor ce vor veni. Angoasați de prezența celor dragi de acasă, sau de propria îmbolnăvire (moarte), unii reacționează exagerat, iar alții sunt mult prea relaxați față de pericolul real aflat deja lângă noi. Toleranța fiecăruia a scăzut, și fiecare simte nevoia să fie ascultat, ideea lui aplicată, nevoia lui înțeleasă.

Deja are întâietate doar siguranța personală, iar tensiunea ne electrizează pe toți. Și în mod firesc, cel ce nu-și face treaba bine, chiar trebuie îndepărtat, căci doar pentru că o “tantie” nu crede că trebuie curățate și scaunele, nu putem risca îmbolnăvirea tuturor. Și nu e liniștitoare nici ordonanța, prin care suntem informați că suntem obligați “să murim la datorie”, sau frumos spus, cei infectați vor trata mai departe. Și ne uităm cu toții îngroziți la știrile cu telefoane mobile ce răsună sinistru din saci. Nu sunt de undeva de departe, nici dintr-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, ci doar imagini sau vești dintr-un oraș, ce nici nu mai contează dacă are sau nu un nume.

Ce cred despre demisiile în bloc? E greu de spus, dacă au fost trimiși să lupte cu mâinile goale. Și chiar mai cred că nu putem toți să ne luăm concedii, așa cum cred că nu trebuie să ai stofă de erou, să-ți faci datoria. Răspunsul dat cel mai des, era la o întrebare ce nici nu trebuia să-mi fie pusă. De ce m-am oferit? Pentru că cineva trebuia să o facă.  Răspunsul meu nici nu a convins pe nimeni.

Le pot răspunde însă celor care nu au înțeles, că nici nu trebuie, și le mulțumesc celor care nu mi-au pus întrebări, pentru că știu de ce. Și le mai mulțumesc tuturor celor din echipa mea, că au venit lângă mine (pentru mine, sau pentru a fugi de alții), care au înțeles că fiecare poate mai mult decât știe sau crede, celor care au ales să facă parte din “echipa fantastică”.

Le mulțumesc tuturor pacienților care s-au gândit la noi și ne-au trimis mesaje de încurajare, tuturor celor care au făcut un pic pentru protecția noastră, tuturor celor care știau că nu pot fi în linia întâi, dar care au ridicat un deget, în loc să ridice din umeri, pentru care micile noastre bătălii nu sunt doar personal asumate, celor care au înțeles că acest război se poate duce doar cu Oameni. Oameni care vor și nu oameni care sunt obligați.

Le mulțumesc prietenilor care au crezut în mine, și celor ce chiar s-au îngrijorat. Dacă în urmă cu mulți ani vorbeam despre “Palatul de Cleștar”, pe coridoarele căruia umblam mai mulți, dar în universuri diferite, fără să ne intersectăm, acum umblăm pe un câmp minat, e drept puțini, luptând nu doar cu Micul Mare Virus, ci și cu micimea din noi, pe care avem sau nu puterea de a o recunoaște.

Milena Man