Milena Man

Nu suntem îngeri nici sfinți! Și chiar da, ne străduim să găsim echilibrul în vremuri de război. Și da, poate doar medicii din secțiile de ATI pot să mai adauge uneori câteva zile firului, innadindu-l, și  asta doar până când Domnul chiar se hotărăște ce vrea să facă cu fiecare din noi. Și e greu de explicat altfel de ce pentru unii găsim soluții, iar pentru alții nu, de ce le putem explica uneori senini  aparținătorilor că facem sau am făcut doar ce este omenește posibil. Și imaginile “artistice” (sau nu) de sfinți, nu ne fac să ne simțim mai bine, chiar ne fac să ne simțim un pic jenați (răspund astfel la întrebarea Cosminei – “Nu suntem Dumnezei”). Căci, cel puțin în acest moment, chiar nu cred că merităm nici măcar aplauze, deoarece efortul depus e departe de a fi supraomenesc. Cel puțin NU până acum. Nici un medic din România nu cred că a trăit dramatic această perioadă, pentru că sistemul de sănătate nu a fost depășit, (poate doar gestionat defectuos ca la Suceava); și de aceea autoritățile au pregătit variante pentru ce-ar putea veni după relaxarea de după 15 mai (începută de altfel mult mai devreme).

Poate însă ar trebui să ne oprim o clipă asupra a ce nu am făcut bine. Și am certitudinea că fiecare dintre noi avem îndoieli, și dacă doar pentru un singur pacient, pe care l-am ratat. Se spune că fiecare medic bun are un cimitir în spate. Replica e uzată, și și-a pierdut oarecum din greutate, s-a golit de conținut. Dar poate acum e momentul bilanțurilor. Îmi aduc aminte de un preot, de la începutul carierei, diagnosticat în istoric de cancer, suspectat de TBC. La vremea aceea făcusem tot ce se putea face pentru diagnostic, fără să am însă un răspuns. Am cerut sfaturi altora mai pricepuți. Doctorul Gloaba mi-a explicat patern epuizarea resursele diagnostice, sugerându-mi și epuizarea celor terapeutice, adică adăugarea tratamentului și pentru etiologii mai rare. Pacientul a murit într-o zi de vineri, la o oră de la transferul în extremis la Clinica de Boli Infecțioase. Pot doar să vă spun că weekendul a trecut foarte greu, nu am putut să mă dau jos din pat, nici să mănânc, nici să dorm, și nici să mă gândesc la altceva decât la întâlnirea când va fi trebuit să dau sama pentru că poate am ucis un om. Ziua de luni mi-a redat zâmbetul. Pentru o vreme. Și poate un rând sau un gând pentru cei ce nu au îndoieli? Aceia poate se cred Dumnezei, aceia poate se regăsesc în imaginile pe alocuri kitschoase. Și tot aceia, sau unii din noi, au condiționat probabil actul medical, și tot aceia s-au ocupat de pensionari. Dar nu toți. Nu suntem nici îngeri și nu suntem nici demoni, deși ani de zile am fost puși la zid, și presa era plină de micimea noastră în masă. Suntem așadar doar oameni, uneori mai buni, alteori mai puțin buni, și fiecare dintre noi, dacă vrea se poate regăsi în aceste rânduri. Nu ridicăm piatra, dar nici nu ne smintim crezând că doar Corona ne dă valoare. Și vom fi continuat să ne facem pasional meseria, sau vom fi continuat să mergem doar la un simplu job. Și frica și anxietatea noastră se va fi pierdut în frica și anxietatea generală, cuantificată sau nu. Vom fi rămas prizonierii propriului fel de a fi, gestionând cu umor, sau fără,  perioada tulbure pe care o traversăm. Războiul continuă. Noi focare apar pe ici pe colo, în zonele sărace și nu numai. Începem să ne mișcăm mai alert, să ne rotim asemeni dervișilor rotitori. Clipele zboară mai repede, iar zâmbetul președintelui a încetat să mai inspire încredere. Încă avem putere să zâmbim, căci terapiile, nu sunt pline, căci încă nu ventilăm non-invaziv de nevoie, încă nu ne erijam în zei să hotărâm destine, cine merita sau nu sa fie ventilat. Ferește-ne Doamne de așa-ncercare. Nu contează cât ești de bătrân, contează cât de mult vrei să trăiești. Suntem deci încă bine. Nu toți, căci mă gândesc și la pacienții non-covid. Unul dintre ei mi-a murit azi. Era tânăr, avea fibroză, și nu am putut nici măcar să încerc să fac ceva. Decizia nu a mai fost a mea. M-am gândit la el, dar și la cei 700 de pacienți ce mor în fiecare zi de alte boli. De ei nu mai vorbește nimeni. Pentru ei sistemul face decât foarte puțin. Poate doar cate un inventiv îi raportează ca și covid, căci decontul poate fi mai generos. Deja nu mai zâmbesc. Deja nu mai sunt bine și nici părinții noștri, bunicii noștri sau frații noștri care stau in casa. Putem muri de non-covid.

Nu ne dă Doamne chiar cât putem duce, suntem doar simpli muritori, doar oameni, mărunți soldați într-un mărunt spital de campanie.

Milena Man

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here