Cu bocancii prin caviar

CONVORBIRI DE UNUL SINGUR. „Adevărul literar şi artistic” din 25 februarie 2003 publică, pe chiar prima pagină, un text cel puţin ciudat. Articolul e semnat de Daniel Cristea-Enache şi se numeşte „Convorbiri cu Ileana Mălăncioiu”. Conform celui mai banal dicţionar al limbii române, convorbire înseamnă „comunicaţie bilaterală”, presupunînd, în consecinţă, cel puţin doi participanţi. Convorbirea din „Adevărul literar…” e de fapt un monolog. Publicat sub semnătura lui Daniel Cristea-Enache, bănuieşti, la început, că-i al lui. Apoi începi să ai îndoieli. Poate că, totuşi, e al Ilenei Mălăncioiu. Apoi îţi zici că Ileana Mălăncioiu nu poate scrie/ vorbi atît de împiedicat, deci trebuie să-i aparţină lui Daniel Cristea-Enache. Fapt e că pînă la capăt nu pricepi cine a fost decorat de Emil Constantinescu către sfîrşitul mandatului prezidenţial, însă medalia n-a ajuns nici acum la cel nominalizat (era vorba de o listă „pe care figurau, în devălmăşie, vreo mie de nume”). Dacă e vorba de Ileana Mălăncioiu – de ce mai trebuia semnat textul şi de Daniel Cristea-Enache? Iar dacă e vorba de acesta din urmă, de ce mai era nevoie să „convorbească” de unul singur cu Ileana Mălăncioiu?
 TELEFONUL LUI ARGHEZI. Niculae Gheran tipăreşte, tot în „Adevărul literar şi artistic” o parte a corespondenţei dintre Liviu Rebreanu şi Tudor Arghezi. În 1943, în timp ce „cei doi prieteni se aflau în conjuncturi diferite – unul deţinut politic [Tudor Arghezi], celălalt [L. Rebreanu] înalt funcţionar de stat şi director al unui cotidian aservit puterii antonesciene”, întîiul scrie din lagărul de internaţi politici de la Tîrgu Jiu: „Iubite Domnule Rebreanu/ Fiind în imposibilitate, probabil, de a mă prezenta pentru plata pensiei personale, te rog să fii bun, în calitate de membru al consiliului fondului scriitorilor, să intervii din vreme ca să o poată încasa pentru mine fiul meu […] atîta timp cît voi sta internat. Mi-am lăsat familia fără parale. […] Fii bun şi comunică familiei la telefonul 3.33.54, care cred că e în funcţiune, căci e plătit”. În septembrie 1943 Arghezi publicase „Baroane”, ceea ce a dus la încetarea apariţiei „Biletelor de papagal” dar şi la internarea poetului în lagărul de la Tîrgu Jiu. Din 1925, Rebreanu era preşedintele Societăţii Scriitorilor. Astăzi nici nu mai contează că la momentul respectiv prozatorul vedea în Ion Antonescu un „om providenţial”, şi nici că pamfletul arghezian  nu avea nici o legătură cu înaltul personaj al Reich-ului la care s-a bănuit că face referire. Semnificativ e că într-o dictatură, un deţinut politic, cum era Arghezi, îşi lua în continuare pensia plătită de statul român, care tocmai îl privase de libertate. Ba îşi mai şi permitea să ceară ajutorul unui înalt funcţionar de stat, care nu se ferea de o asemenea legătură cu totul „neprincipială”! Vă închipuiţi aşa ceva în comunism? Citind aceste rînduri pare că lepădarea de aproapele tău nu se inventase încă. Chiar îţi vine să susţii o absurditate: pînă şi dictatorii iau culoarea morală a poporului pe care-l conduc!
 UN PARTID EUROPEAN, DE MAFIOŢI. Nu cu multă vreme în urmă, supărat că a fost atacat şi bănuind că agresorul face parte din PSD, Corneliu Vadim Tudor a răbufnit în Senat: „PSD-ul e un partid de mafioţi. O să se aleagă praful de el!” După ce i s-a explicat că nu vreun reprezentant al PSD-ului s-a legat de sufleţelul său, tribunul a revenit: „PSD e un partid mare. Îmi cer scuze.” Cam acesta-i stilul politicii româneşti, şi nu doar la nivel de PRM – toţi avem o ramură oligofrenă în arborele genealogic, de ce n-ar avea şi Parlamentul una? Dacă dai o bere şi doi mici – te laud pînă moarte. (Moartea politică survine cînd un alt partid dă şampanie şi icre.) Mă laşi flămînd – eşti un nenorocit, un împuţit. Te fac cum îmi vine la gură. Doar în PSD (că de aia-i partid mare) Adrian Năstase a reuşit să instituie deocamdată viţeversa: baronul plăteşte, baronul pupă şi dosul. În acest moment la microfonul Parlamentului nu vorbeşte nimeni. Cine se înscrie la cuvînt? PSD-ul e partidul cu cele mai mari suprafeţe de pupat. Poate mai încercaţi o dată, domnule Emil Constantinescu…