Generația tânără actuală este prima care și-a făcut curajul și a luat inițiativa de a vorbi frust și onest despre importanța sănătății mintale. Deși avem tendința de a spune că tot mai mulți tineri suferă de diverse tulburări ori se confruntă cu depresia, nimic nu poate fi mai eronat – de fapt, tot mai mulți tineri conștientizează ce se întâmplă cu ei înșiși și sunt, mulțumită vremurilor în care trăim, încurajați să se exteriorizeze, deși acesta încă mai rămâne un subiect controversat și stigmatizat, ori tratat cu superficialitate.
Rata depresiei este mai mult decât îngrijorătoare în privința tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani, iar „rezultatele” sunt dezastruoase și pentru că mulți dintre aceștia aleg să sufere în tăcere sau să „păstreze pentru ei”. Radu este, în schimb, unul dintre acei tineri care au ales să vorbească deschis despre condiția lor și, totodată, despre cât de dificil este să te menții pe linia de plutire a unui trai „normal”.
Facultate, job, ceartă cu părinții, singurătate, depresie clinică
Radu este student în ultimul an la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca și lucrează, în același timp, ca ospătar la un local din centrul Clujului. Anul trecut a fost diagnosticat cu depresie clinică, iar acum ne va vorbi deschis despre cum arată viața lui și greutățile cu care se confruntă.
Cum ai aflat că te confrunți cu depresia?
Anul trecut, când eram student în anul al doilea. S-a întâmplat, de fapt, dintr-o prostie, dar cred că totul se întâmplă cu un motiv. Niciodată nu am avut o relație prea bună cu ai mei, au fost multe discuții și cu alegerea facultății. Sunt din Târgoviște, deci cel mai practic ar fi fost să dau la facultate în București, ori cel puțin așa vedeau ei lucrurile. Am vrut în Cluj și, cu chiu, cu vai, au acceptat, deși susțineau că o să-i storc de bani și că nu o ducem prea bine, deși nu prea are sens. Dacă stăteam cu chirie, aș fi înțeles, dar am stat, și încă stau, la un cămin privat, pentru care chiria este de 450 de lei pe lună. Anul acesta avem și câteva cursuri fizic, dar anul trecut am aflat că toate cursurile se vor desfășura în regim online după ce plecasem deja la Cluj, așa că mi-au spus să mă întorc. Nu voiam să stau cu ei, ne certam tot timpul, nimic nu era bine pentru ei, sincer, prefer oricând să stau într-o cameră minusculă împreună cu alte trei persoane, decât să mă întorc acasă. Mi-au spus că dacă nu mă întorc, să mă descurc singur, că nu mă mai ajută cu nimic. Am crezut că o spun doar așa, dar au vorbit serios. Am lucrat o vreme la KFC, unde a fost oribil pentru că toată lumea se purta execrabil cu angajații, dar aveam nevoie de bani, apoi am găsit postul de ospătar, unde e mult mai bine, cel puțin la nivel de relaționare și „tratament” social. Am tot vrut să merg la psiholog în ultimii ani, dar, fiind pe banii alor mei, spuneau că astea sunt prostii și că nu am cu ce depresie să mă confrunt la vârsta mea, mai ales că mă țineau „în puf” – cuvintele lor. Erau foarte superficiali față de acest subiect. Mi-am luat trimitere de la medicul de familie și, după câteva drumuri mai întortocheate, am ajuns la psihiatru. Nu m-a șocat diagnosticul, dar după ce am realizat, cu ajutor specializat, ce înseamnă toate astea de fapt, totul a devenit mult mai greu pentru mine, mai ales că acum am și un job, și facultate, și griji, după ce ai mei m-au lăsat din pom. Viața de adult, cum s-ar spune, m-a lovit mai tare decât mă așteptam.
Cum te descurci și cu facultatea, și cu job-ul, având în vedere depresia cu care te confrunți?
Deși a trecut doar o săptămână de când a început facultatea, mi-am dat seama că va fi foarte greu, deoarece Literele funcționează în sistem hibrid – sunt cursuri și fizic, și online, iar programul la job diferă de pe o zi pe alta, deci nu voi putea participa fizic la toate cursurile. E greu și pentru că mai sunt orele de terapie, nu știu cum să mă organizez ca să nu pierd nimic. Locul de muncă e extenuant pentru că trebuie să trag de mine să fiu cât se poate de uman. Știu că sună ciudat, dar am fost ca un zombie în ultima perioadă, deși psihiatrul meu e minunat și încearcă să mă ajute cum poate. Dacă ar fi după mine, aș sta toată ziua în pat și aș mânca prostii, uitându-mă la seriale, dar apoi îmi amintesc că am o facultate de terminat, un job la care trebuie să mă prezint dacă vreau să mă întrețin, după care îmi amintesc de cearta cu părinții, despre cât de mult m-a durut că nu le-a păsat că sunt copilul lor și m-au lăsat de izbeliște. Și mai e și lucrarea de licență, fiind an terminal. Mă simt terminat. După toate astea, nu îți vine să te duci zâmbind de două sute de ori la fiecare persoană care îți iese în cale. E foarte obositor să mă dau drept ceea ce nu sunt.
Cum e relația cu psihiatrul? Ce sfat ai pentru tinerii care se confruntă cu depresia?
Am avut noroc să dau de un psihiatru competent și foarte devotat, pentru că sunt cazuri și cazuri, am auzit tot felul de povești. Simt că e singura persoană din jurul meu care mă înțelege și, mai important de atât, nu mă judecă. Mă rog, eu iau și tratamentul prescris, care e foarte important. Îl pot suna la orice oră, dacă am vreo problemă sau am nevoie urgentă de el în afara programului. Am clădit cu psihiatrul în mai puțin de un an o relație mai strânsă decât am avut vreodată cu părinții. E foarte important să simți că ai un spațiu securizat când te destăinui unei persoane, fie ea și de specialitate. Tot ce pot să le spun tinerilor e faptul că e vital să facă terapie dacă simt că au probleme sau dacă se confruntă cu tot felul de gânduri negative, depresive, sinucigașe. Nu este o rușine să te duci la psiholog sau psihiatru și nu, nu doar „nebunii” care se leagă de pat merg la psihiatru! Dacă își fac griji în privința banilor, se rezolvă cu o trimitere de la medicul de familie. Sunt tot felul de soluții, nu trebuie să treacă singuri prin asta. Eu mă simt ca o legumă cu tot tratamentul și toată terapia, nu îmi pot imagina cum ar fi fără.
