CURAJ DE CANALIE MARTIRIZATĂ
Când se pune problema contracarării unei campanii de discreditare, împarţi în două publicul căruia ai vrea să i te adresezi: o parte la care are acces replica ta şi o parte la care ea nu va ajunge niciodată. Odată făcută această delimitare, m-am consolat şi eu cu constatarea – bine exprimată şi argumentată într-un excelent editorial al colegei Romana Chişu – că, oricum, cititorii noştri, ai GAZETEI de Oradea, sunt mai deştepţi decât ai lor, ai aşazişilor ziarişti „Bihoreni”, marionetele serviciilor. Dar ce te faci cu cititorii la care a ajuns numai articolul mârşav şi nu vor citi niciodată replica, varianta sau răspunsul celui deja calomniat? Nu-ţi rămâne decât să speri şi în discernământul lor, precum şi în capacitatea acestora de a adulmeca impostura. Până la urmă, presa este o chestiune ce ţine nu numai de putere ci şi de educaţie.
Cu certitudine, mi-am făcut astfel de socoteli după recenta lansare mediatică a insinuării că „ar fi mâna lui Lele în spatele corecţiilor fizice aplicate foştilor locotenenţi ai lui Tărău şi a incendierii maşinii avocatului Negruţiu”. Pentru ştirea calomnioasă, redactată de ratatul complexat nu doar de calviţia prematură ci şi de vulnerabilitatea sa de informator reciclat al fostei securităţii, îl voi da în judecată. Fără să se repare însă niciodată tot răul făcut de impostor. Aşa că mizez în continuare şi pe inteligenţa celor care l-au citit doar pe el, mult mai deştepţi decât scribul …
În nemernicia lui de delator mincinos, avocatul Negruţiu a spus că Lele „este prea laş ca să comande toate trei atacurile, dar poate fi cineva care i-a făcut un serviciu.”
Am trecut peste nedreptatea de a fi făcut laş de un mişel fără onoare.
De fapt, într-un mod inconştient, este o declaraţie ce spune totul despre mentalitatea lui de apărător consecvent al „valorilor” lumii interlope, adică al celor care ne agresează fizic sau ne lasă fără bunuri. În perioada în care mai avea cauze de pledat, putea fi auzit cerând clemenţă exact pentru fapte penale de tipul celor a căror victimă a ajuns să fie azi. Fiindcă, iată, în mintea lui de interlop prin adopţie şi mentalitate, apelarea la violenţă constituie un act de curaj! Este reflexul dobândit de cabotin de la lumea în care trăieşte. Acestea sunt valorile ce i-au fost inoculate de mediul la care s-a adaptat şi de rolul jucat prea des. Doar Ciucaş şi ingenua Mariana Gavrilă (fuga la dicţionar şi apă) îşi fac griji pentru că „autorităţile locale minimalizează gravitatea cazului”.
Atunci când a dat declaraţii mincinoase, Negruţiu a fost foarte sigur că nu voi grăbi sau substitui bătaia ce i s-ar cuveni numai de la Dumnezeu pentru sperjur. Escrocul care a recunoscut că a făcut trafic de influenţă în numele foştilor săi colegi (doar propriile fapte se pot recunoaşte măi Ciucaş şi Gavrilă!), se teme de mine tocmai pentru că nu am nevoie de violenţă. Ştie că o să-l desfiinţez fără mare efort pentru minciunile lui. De asta îi este cel mai frică şi deja caută scuze, subterfugii şi explicaţii.
Pot fi acuzat de subiectivism. De aceea, îl voi cita pe fostul procuror Marian Nazat, dintr-un articol scris la scurt timp după ce a asistat la o prestaţie a denunţătorului profesionist Negruţiu. „Canalia trăieşte bine-mersi printre noi, maculându-ne prezentul, şi aşa bolnav de trecutul zălud. În anii copilăriei socialist-comuniste, scârnava creatură era folosită ca martor cheie în înscenările judiciare, soldate cu atâtea morţi şi schilodiri sufleteşti. Declaraţiile ei constituiau regina probelor, pe baza cărora opozanţii regimului, deveniţi peste noapte duşmanii poporului,se pregăteau, resemnaţi, să părăsească o lume ce o luase razna. Netrebnicul scria delaţiunea, reală sau doar inchipuită, că fratele, sora, părintele, prietenul ori colegul de muncă a înjurat partidul sau vecinul de la Răsărit şi soarta „pârâtului” era deja pecetluită. Nefericitul se trezea azvârlit în beci, unde trebuia să suporte bătaia şi batjocura gardienilor paukerizaţi. Ce dacă la mijloc nu era decât o glumă sau o confuzie, ca in cazul tragicului Victor Petrini, personajul din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”? Guvernanţii politruci aveau nevoie de proscrişi pentru a preamări grandioasa operă ideologică, în antiteză cu rămăşiţele reacţionarismului burghezo-capitalist. Ticălosul, în cvadrupla sa ipostază ( şi impostură ) – delator, martor, anchetator şi judecător -, a reprezentat stâlpul pe care Justiţia muncitorească s-a spijinit cu mândrie patriotică, întru slăvirea idealurilor marxist-leniniste.
Mai nou, sinistra mârşăvie a fost scoasă din cavoul istoriei şi, după o subţire pomădare democratică, este folosită la exorcizarea duhurilor din Casa Justiţiei. Deşi s-au scurs cinzeci de ani de la groaznicele întâmplări, reflexele au rămas neschimbate, cu singura deosebire că scopul se chemă acum combaterea corupţiei. Ei bine, pentru asta se caută un infractor aflat în spatele gratiilor, de preferinţă unul cu cazier bogat. El este încurajat să scrie pâre, dar nu despre paznicii în uniforme, ci despre inamovibilii şi stabilii locatari ai tribunalelor şi parchetelor. Naraţiunea e musai să cuprindă şi un intermediar ( sporeşte credibilitatea denunţului!), care nu e neapărat avocat, dar, când acesta are apucături interlope, delaţiunea este suficientă pentru o condamnare exemplară. Brusc, ,,scriitorul” îşi aminteşte că demult, într-o toamnă ( sau era primăvară?), l-a ,,şpăguit” pe un purtător de robă cu ceva ,,parai” (cât dracu’ să fi fost?, câteva mii, nu, că cine se mai vinde pe lei?). Bineînţeles, banii nu s-au remis direct, ci prin mijlocitor, aşa că mişeii se susţin reciproc, în lipsa altor dovezi. Canalia îşi freacă palmele întruna, se străduieşte, îmbrobonat de sudoare, să nu dezamăgească regizorul mascaradei judiciare, iar în momentele de neatenţie ale acestuia îi şopteşte prefăcut, mimând spăşirea. ,,Iartă-mă, dar n-am de ales!” Bestia e prinsă la înghesuială cu tot felul de potlogării şi îşi cumpără libertatea minţind şi inventând fapte. ,,Ordonanţe, domnule, nu ordine!”,bâiguie nedumerit magistratul umilit, însă anchetatorul îl întreabă cu cinism despre probele în apărare…Asta-i bună, cum să dovedeşti un fapt negativ, altfel spus că nu te-ai întâlnit cu mituitorul şi că nu ai primit nimic de la el? Cuvântul javrei penale contra cuvântului magistratului! N-o să vă vină să credeţi, dar cel care are câştig de cauză este omul în zeghe, sub privirile siderate ale prezumţiei de nevinovăţie, samavolnicită cu sadism de cei investiţi să facă dreptate! O minte perversă a născocit să facă planul diabolic de distrugere a unei instituţii, pe care Constituţia – suferindă, se pare, de indigestie – o califică nu ca putere, ci ca autoritate. În cadrul acestor urzeli, scuipatul ,,bingănitorului” echivalează cu un întreg probatoriu, peste care se prelinge necontenit, mânjind definitiv cariere şi conştiinţe nealterate”
Ce poţi să spui mai mult? Subiectul mă scârbeşte prea mult ca să mai scriu vreodată despre Negruţiu. Poate doar atunci când „curajosul” interlop va recunoaşte că a fost obligat de statul poliţienesc instaurat de guvernul corupt al lui Adrian Năstase să facă ceea ce a făcut. Oricum, aceasta nu echivalează nici pe departe cu “laşitatea” de a sfida un sistem discreţionar şi cu palmele publice date unui prim-ministru arogant şi unui procuror general obedient, aflaţi la apogeul puterii lor. Dar l-ar putea împăca măcar parţial pe netrebnic cu propria conştiinţă. Ca să aibă curajul să se mai poată uita fără dezminţiri în oglindă şi în ochii copiilor lui.
Pentru că, oricum, atât cititorii noştri, cât şi ai lor, îşi cunosc bine marfa. Ca şi poliţia.
Alexandru LELE
