Summit-ul Europei Centrale şi de Est, desfăşurat la Varşovia în zilele de 27 şi 28 mai a.c., la care a participat preşedintele Obama, demonstrează, dacă mai era nevoie, importanţa lui şi faptul că nu a fost o întâlnire mai mult sau mai puţin protocolară. Deşi gazdele nu au procedat tocmai corect, asta ca să ne exprimăm diplomatic, invitând –fără să ne spună şi nouă- şi pe preşedintele statului Kosovo, o doamnă, de altfel, agreabilă, România s-a remarcat prin absenţă. Preşedintele Băsescu a comparat-o pe aceasta cu numitul Smirnov din Tiraspol. „Statul” transnistrean nu este recunoscut nici măcar de puterea tutelară care îl finanţează şi pentru care reprezintă un avanpost în coasta NATO şi UE, adică de Rusia, pe când Kosovo este recunoscut de peste 70 de ţări, dintre care multe şi-au deschis reprezentanţe la Pristina.
Desigur, de la 70 la 200, câte state sunt pe mapamond, există o diferenţă, pe de o parte, iar pe de altă parte, chiar state UE nu recunosc această formaţiune statală, cum sunt Spania, Grecia sau Slovacia (care au probleme cu minorităţile), dar procesul de consolidare diplomatică este inevitabil . Până la urmă, nici Serbia nu cred că va putea evita să recunoască o realitate, chiar dacă vecina noastră din Vest i-a împins pe albanezi, prin politica catastrofală desfăşurată, la constituirea noului stat. Iniţial, albanezii kosovaro nu solicitau altceva decât autonomie, pe care chiar Tito le-a acordat-o şi a funcţionat rezonabil, înainte să vină la putere sinistrul Milosevici, care a înlăturat-o, dictator pe care unii sârbi îl regretă ca mulţi români pe Ceauşescu.
Revenind la Serbia, aşa cum am remarcat în editorialul precedent, din istorie oamenii nu învaţă nimic sau aproape nimic. Să ne gândim cum au reacţionat sârbii la arestarea lui Radko Mladici. Îl mai şi cred pe acest personaj că n-ar avea nicio vină pentru asasinarea a 8.000 de musulmani la Srebreniţa. Aceasta nu s-a petrecut nici în Burundi şi nici în Ruanda, ci undeva în Europa. Probabil, victimele s-au sinucis cu toţii, aşa cum au procedat membrii grupării „Baader-Meinhof”. Instanţa de la Haga va trebui să dea verdictul. Până acum, s-a dovedit un tribunal imparţial deoarece au fost condamnaţi, deopotrivă, sârbi, musulmani şi croaţi în măsura în care au fost găsiţi vinovaţi. La Haga, hotărârile se dau pe probe şi nu pe intervenţii politice. În aceste circumstanţe, reacţia sârbilor la arestarea criminalilor de război este un argument că albanezii nu aveau altă soluţie decât să se desprindă de un stat opresor. Acesta şi acum îi persecută cu stăruinţă pe românii din Valea Timocului şi pe preoţii ortodocşi care îndrăznesc să slujească în limba română sau să construiască biserici. Nu am nimic împotriva sârbilor, au luptat admirabil în cele două războaie mondiale, Ivo Andrici este un scriitor uriaş, doi prieteni de-ai mei, din Timişioara, sunt sârbi, dar adevărul trebuie spus.
Atunci, chiar nerecunoscând Kosovo, de ce a devenit Băsescu atât de sensibil, refuzând oportunitatea să se întâlnească cu Obama? Polonezilor li s-a promis desfiinţarea vizelor, ba mai mult, la Varşovia a venit şi preşedintele Ucrainei, Ianukovici, pe care mulţi îl consideră mai apropiat de Moscova decât de Washington dar, la fel ca preşedintele Slovaciei, a considerat că este util să fie prezent acolo. Noi am fost inflexibili. Politica este nu numai arta posibilului, ci şi cea a compromisurilor. Sau, cum spunea conducătoarea biroului din Bucureşti a unei fundaţii americane, „am fi marcat mai mult prin prezenţă decât am marcat prin absenţă” chiar şi numai pentru prilejul ce ni s-a oferit de a exprima un punct de vedere propriu.
Adrian MAN
P.S.: Am aflat de la domnul Grigore Cartianu că ne-a părăsit maramureşanul Ion Zubaşcu, după o cruntă suferinţă. L-am cunoscut atât la Cenaclul „Flacăra”, dar şi prin activitatea sa publicistică din „România Liberă”, ca unul dintre cei mai consecvenţi apărători ai unei confesiuni nedreptăţite, fapt pentru care poporul nostru este atât de îndatorat. Din versurile lui Zubaşcu, reproduse de redactorul-şef de la „Adevărul”, am constatat că am pierdut şi un poet veritabil.
O lacrimă la despărţirea de un om înzestrat şi care a murit scandalos de tânăr. Cei care l-au cunoscut şi apreciat îi vor păstra amintirea luminoasă. „În orice despărţire murim câte puţin/ Te simţi mai singuratic, mai străin.”
Adrian Man
