Radu Golban, un doctor în economie român stabilit în Elveţia, a descoperit o serie de documente conform cărora Germania are o datorie externă faţă de România în valoare de peste 18 miliarde de euro. Însă, pe lângă această datorie, statul român ar trebui să mai primească, de pe urma contractelor încheiate cu diferite ţări din Africa, Cuba sau alte state din Orientul Mijlociu alte zeci de miliarde de euro. Cu toate acestea, chiar dacă la nivel internaţional există metode de recuperare a acestor bani, statul român preferă să îşi spolieze propriii cetăţeni prin zecile de taxe şi impozite care aduc la buget câteva milioane de euro anual.
Organismul care se ocupă de recuperarea datoriilor externe ale României este o comisie formată din reprezentanţi ai ministerelor Finanţelor, Comerţului, Afacerilor externe, Ministerului de interne şi Băncii Naţionale a României (Comisia interdepartamentală pentru avizarea modalitaţilor de încasare a creanţelor Romaniei – CIAMICR, n.red.) şi care a fost înfiinţată tocmai din 1994, când s-au şi emis normele metodologice pentru funcţionarea ei. Însă, ca în toate instituţiile statului român domină un hăţiş birocratic suplimentat de instabilitatea politică, astfel că acest organism nu a făcut absolul nimic până în momentul de faţă. Conform lui Marius Bersan, specialist în drept internaţional, această comisie a stat până acum degeaba pentru ca, în mod bizar, nu este reglementată.
“HG nr. 732/1994 este data in completarea Legii nr. 29 din 18 mai 1994 privind autorizarea Guvernului de a aproba negocierea în vederea recuperării creanţelor României provenite din activitatea de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, derulată înainte de 31 decembrie 1989 . Însă, aceasta Comisie nu are atribuţii pentru creanţele internaţionale ale ţării izvorâte după 1989. Comisia are obligaţia legală să verifice lunar şi ori de câte ori este necesar, citez, “propunerile de recuperare a creanţelor primite de la reprezentanţii autorizaţi ai ţărilor debitoare, de la firme şi instituţii bancare şi financiare de intermediere române şi/sau străine. Creanţele pot fi recuperate în devize convertibile, prin livrări de mărfuri, prestări de servicii, cesionare de creanţe, precum şi prin investiţii în ţara debitoare”. Interesant este modul în care se “sesizează” CIAMICR şi anume faptul că nu se sesisează, de exemplu, la cererea unui parlamentar sau a uneia din Camerele Parlamentului, însă se sesizează dacă este contactată de ”firme, instituţii bancare şi financiare de intermediere române şi/sau străine”. Păi cum să nu fie creanţele externe ale României lăsate la voia întâmplării dacă această Comisie nu se sesisează la cererea unor demnitari aleşi prin votul naţional?”, comenteză specialistul.
Negocieri ermetice
Conform deputatului şi avocatului Iulian Urban, lucrurile stau şi negru pentru că prin normele de funcţionare ale acestei comisii, Guvernul poate acţiona în sensul recuperării unei datorii externe doar dacă primeşte o ofertă financiară de la diferite firme, instituţii bancare sau financiare din ţară sau străinătate. Iar pentru ca lucrurile să nu fie vizibile niciunui muritor de rând, Comisia analizează şi ia decizii doar prin decizii interne.
“În funcţie de analiza şi selecţia ofertei celei mai avantajoase, comisia interdepartamentală va prezenta Guvernului proiectul de mandat pentru aprobarea negocierii recuperării creanţelor în condiţiile ofertei alese, după însuşirea acesteia de către conducerile instituţiilor prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 362/1994, respectiv ale Ministerului Finanţelor, Ministerului Comerţului, Ministerului Afacerilor Externe şi ale Băncii Naţionale a Romăniei”. Aşadar, Guvernul este obligat să nu acţioneze decât dacă primeşte o ofertă financiară. De la cine? Inclusiv de la “firme, instituţii bancare şi financiare de intermediere române şi sau străine”. Comisia interdepartamentală, în limita mandatului primit de la Guvern, negociază şi semnalează acordul, convenţia, contractul sau alt document convenit de recuperare a creanţelor României din ţara debitoare. Mai departe, Comisia interdepartamentală analizează ofertele primite şi stabileşte, prin decizie interna, agenţii economici participanţi la derularea operaţiunilor de recuperare a creanţelor României, precum şi băncile comerciale române prin care se derulează operaţiunile bancare legate de recuperarea creanţelor”, arată avocatul şi deputatul Iulian Urban.
El mai adaugă şi că în actualul context al recuperării datoriei istorice pe care Germania o are faţă de România, comisia guvernamentală nu se poate sesiza decât dacă primeşte o ofertă din zona privată, lucru, considerat de specialist, aberant. “Parlamentul nu are drepturi în acest sens, însă se poate iniţia o Comisie de supraveghere a derulării operaţiunii. Şocant este că datele legate de activitatea CIAMICR nu au fost niciodată făcute publice”, mai adaugă Urban.
Germania, Cuba, Siria
În momenul de faţă, din datoriile externe, statul român are de recuperat peste 1,2 miliarde de dolari de la 13 ţări şi alte 1,2 miliarde de ruble transferabile de la Cuba, bani proveniţi din exporturi sau operaţiuni de cooperare externă. Dacă anul acesta, statul a reuşit să recupereze doar patru milioane de dolari de la Irak, în ultimii doi ani, au fost recuperaţi 15 milioane de euro şi, respectiv, 10 milioane de dolari, de la statele cu care a încheiat acorduri. Cei mai mulţi bani au fost recuperaţi de la Siria, 7,3 milioane de euro(2008), şi, respectiv, 7,15 milioane de euro(2009). În cazul datoriei pe care Germania o are faţă de România, este vorba de contractul de Clearing semnat între Guvernele României şi Germaniei la 23 martie 1939, în care România se obliga să livreze mărfuri diverse către Germania, care urma să le achite la un preţ mai mare cu 10 % faţă de valoarea medie a preţurilor mondiale.
Germania urma să achite facturile prin Casa Germană de Compensaţie, dar plăţile trebuiau efecuate numai către BNR, în mărci germane imperiale. BNR, la rândul ei, achita în lei româneşti exportatorilor. De-a lungul timpului, în special după cel de-al Doilea Război Mondial, datoriile Germaniei s-au acumulat la nivelul de 1,3 miliarde Reichmark (în 1944). Astăzi valoarea iniţială pe care instituţia condusă de Mugur Isărescu ar putea s-o recupereze de la Germania ar fi de 18,8 miliarde de euro, conform unor calcule efectuate de membrii comisiei Bergier, din Elveţia. Valoarea în discuţie ar putea fi cu mult mai mare, poate chiar undeva în jurul sumei de 100 miliarde de euro, dacă s-ar ţine cont de valoarea principalilor indicatori comparativi dintre anii 1944 şi 2010 (preţurile mărfurilor exportate, costurile de transport, taxele vamale, etc.).
Dacă în urma unei lucrări de doctorat s-a descoperit că Germania este datoare României cu circa 18 miliarde de euro, prin împrumuturile angajate de guvern, fiecare român are datorii de aproximativ 3.000 de euro. Potrivit ultimelor date ale Institutului Naţional de Statistică, din cei 21 de milioane de români, aproximativ 9 milioane sunt plătitori de taxe şi impozite, iar doar acestia suportă împrumuturile de stat prin taxele şi impozitele pe care le plătesc.
O situaţie similară este şi în cazul “Cloştii cu puii de aur” care a fost descoperită din întâmplare de doi ţărani, Ion Lemnar şi Stan Avram, în primăvara anului 1837, lângă satul Pietroasele, judetul Buzău. În urma acordului din decembrie 1916, dintre ministrul de Externe român, Emil Costinescu, şi ministrul plenipotenţiar al Rusiei în România, A.A. Massolov, zeci de tone de aur, argint şi inestimabile valori de patrimoniu, printre care şi “Cloşca cu puii de aur” aveau să fie sigilate în Palatul Armurilor de la Kremlin. În momentul de faţă, situaţia rămâne, în continuare incertă, în legătură cu repatrierea tezaurului românesc. Dupa semnarea tratatului de prietenie România – Federaţia Rusă (iulie 2003), unica soluţie de moment găsită a fost constituirea unei comisii. Dar soluţionarea de facto a cererii României de restituire a tezaurului intră în atribuţiile puterii executive din cele două state.
Răzvan Robu
