În anul 2024 comemorăm 104 de ani de la Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920). Noi românii din Ungaria de azi am avut 26 de delegați în 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. Însă nu am aparținut niciodată României. Cu istoria, limba, cultura, tradițiile moștenite de la strămoșii noștri aparținem organic culturii românești universale.
Istoria și-a spus cuvîntul. Am rămas în afara graniţelor naţionale, fără elită politică, religioasă sau culturală, majoritatea plecînd în România. Comunitatea românească din Ungaria şi-a dat întîlnire cu un destin cel puţin nedorit. Românii care trăiau în arealul Ungariei de azi făceau parte dintr-un bloc unitar românesc care îi proteja de pierderea identităţii, mai ales prin intermediul ortodoxiei. La aceasta se adaugă faptul că Partidul Naţional Român din Transilvania şi Ungaria era în egală măsură atent la toţi românii din Ungaria. Ba chiar unul dintre liderii acestei formaţiuni politice, Aurel Suciu, era originar din Chitighaz. Problemele serioase au apărut după 1918-1920 cînd minoritatea română din Ungaria a rămas izolată de blocul naţional după trasarea graniţelor, avînd un destin nu întotdeauna favorabil.
După 1918 lucrurile au luat o întorsătură total nefericită pentru românii rămaşi în Ungaria. Numeroşi preoţi şi învăţători din comunele româneşti au plecat în România. De fapt şcolile nu prea funcţionau, iar cele confesionale au fost suprimate. În lipsa învăţătorilor români, în aceste şcoli au predat dascăli unguri. Evident că limba de predare a devenit cea maghiară. S-a intrat într-o perioadă istorică, în care declararea identităţii româneşti în Ungaria se făcea sub imperiul fricii. Această situaţie s-a menţinut pînă după cel de-al doilea război mondial, cînd s-a intrat într-o nouă zodie. Ambele state, România şi Ungaria, rămîneau în spatele Cortinei de Fier. În contextul în care acestea deveneau ţări „surori” sub imperiul ideologiei comuniste. Practic timp de un secol am fost dați uitării de către țara-mamă, mai precis țara limbă, fiindcă, precum aminteam, noi niciodată nu am aparținut României. Dar totuși, noi iubim România și ne alipim de ea sentimental, fiindcă vorbim limba, majoritatea aparținem Bisericii Ortodoxe Române. Secole de-a rîndul ne-am păstrat identitatea, limba, graiul.
Nu a fost ușor deloc, dar totuși în oarescare măsură am reușit, dovadă este faptul că mai existăm, că eu mai postez în limba română acest text. Apoi dovadă este Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria, pe care în urmă cu aproape trei decenii din propria voință l-am constituit cu scopul unei autocercetări. Perspectivele diferite, din care este privit aspectul cultural al identităţii, dinspre prezent spre viitor sau dinspre trecut spre prezent, şi tensiunile provocate de aceste atitudini deosebite ar putea oferi o explicaţie şi pentru caracterul eterogen al culturii noastre actuale. Activitatea de cercetare se îmbină cu misiunea de a prezenta, în cadrul activității noastre, aspectele semnificative ale vieţii şi culturii româneşti din această ţară.
Trecutul rămîne o parte a fiinţei noastre. Nevoia de a pune ordine în trecut e la fel de necesară ca ordinea prezentului şi ca buna pregătire a viitorului. Mereu ne dăm seama, trăim în plină definire politică şi culturală a Europei. Asemenea şi minorităţile îşi caută locul şi rostul lor în aceste vremuri deloc obişnuite. Încearcă fiecare naţiune, naţionalitate să se menţină, să-şi păstreze identitatea şi limba. Pentru un minoritar limba maternă nu este doar un instrument, ea îi determină structura lăuntrică, îl plasează într-un spaţiu, este felul lui propriu de a gîndi şi a simţi, este casa, tradiţia – limba este memoria
Vorbim, noi, oare, limba pe care-o vorbeau strămoşii noştri? Trăim, oare, călăuzindu-ne după valorile respectate de strămoşii noştri? După valorile pentru care au trăit, au luptat, au muncit şi, uneori, şi-au dat viaţa? Sîntem, oare, aşa cum şi-a dorit stămoşii noştri să fim? Nu. Nu sîntem deloc aşa. Nu, nu sîntem aşa cum şi-au închipuit strămoşii noştri cîndva. Însă, chiar şi aşa, sîntem ce-a fost mai important pentru ei: sîntem urmaşi. Urmaşi animaţi de-o conştiinţă de urmaşi, de respect pentru predecesori, le evocăm cu mîndrie virtuţile şi meritele, dorim să le atenuăm greşelile, scăpările, păcatele. Nu putem da uitării cele trăite de noi, de apropiaţii, de semenii noştri. O societate fără rădăcini în trecut, fără o judecată neîncetat reluată asupra acelui trecut, este o societate condamnată la dispariţie. Nu este de ajuns să-ţi întreţii memoria, să cunoşti trecutul, pentru ca să poţi zidi pe el prezentul, dar cunoaşterea e necesară de a înţelege, a acţiona în cunoştinţa de cauză.
Trecutul nu e numai complex, imprevizibil, ci şi multiplu, sursă continuă de nelinişti identitare. Pînă la urmă, „ce fel de trecut e trecutul nostru?” nu e o simplă chestiune retorică.
Ce concluzii ar urma să tragem din toate acestea? În primul rînd, că în această lume din ce în ce mai omogenă, tot ce este rar este minunat; şi printre lucrurile rare cel mai de preţ este identitatea unică a culturilor noastre individuale. Cu cît devin mai puţine, cu atît sînt mai preţioase. Rolul cercetătorului, a scriitorului nu se rezumă doar la statutul său şi produsul muncii sale. El are o importanţă mult mai mare într-o societate liberă şi în general în societatea umană, deoarece, într-un fel sau altul, el este ultimul apărător al identităţii – al identităţii naţionale, al culturii naţionale, pentru că scrisul este modul prin care memoria colectivă poate fi transmisă. Nu pentru ca scripta manent, ci pentru că scrisul înseamnă mult mai mult decît ceea ce rămîne. Înseamnă analiză, sinteză, generalizare şi abstractizare. Înseamnă deschidere spre viitor. Înseamnă proiect. Scrisul va sta drept mărturie urmaşilor despre spovedania pe care ai făcut-o cînd hîrtia a devenit aliaşul gîndurilor tale.
sursa Maria Berenyi
