De unde o asa invazie a parerilor si a datului cu presupusul în cazul DNA vs. Remes? Presa ultimelor zile abunda de sentinte ba contra DNA, ba a perechii Remes-Muresan, ba a Cotrocenilor, a UM 0269, SRI, CSM sau TVR. Toata gâlceava se gâtuieste în jurul unor notiuni sacre pentru un stat de drept, precum „prezumtia de nevinovatie”, „interesul public” sau „libertatea presei”. Realitatea este ca pe nimeni nu intereseaza cu adevarat cum se va finaliza, peste 4-5 ani, dosarul penal Remes – Muresan. Asta daca va ajunge în instanta, pentru ca se mai pot întâmpla multe „accidente” pe traseul dosarului. Acum, cuvântul de ordine este cum poate fi servit, în aceste momente fierbinti, interesul fiecarui beligerant prin exploatarea mediatica a scandalului deja pornit. Preocuparea opiniei publice pentru detaliile strict tehnice ale procesului – chiar daca privesc scene antologice precum depusul caltabosilor pe terasa lui Remes ori conversatia „elevata” a doi fosti ministri – dispare dupa ce au fost lipite etichetele, lansate invectivele si linsati protagonistii. Toata neîntelegerea porneste dintr-o ambiguitate le-gislativa, mentinuta cu înversunare de politicienii români. Numai în aceasta ceata normativa sunt posibile scurgerile de date si probe din dosarele penale, precum si folosirea lor în neîntreruptul razboi politicianist declansat de vreo 17 ani încoace. Împrejurarea ca „defectiunea” se tot repeta si ca informatiile sunt dirijate numai spre anumite publicatii demonstreaza existenta unui veritabil fenomen de manipulare politico-judiciara, ceea ce ar fi impus controlul acestuia, stoparea – sau macar îngradirea – prin masuri legislative. Fara legi clare si responsabilitati exact precizate în seama fiecarui actoras judiciar sau din mass-media, manipularea informatiilor din dosarele aflate în faza de acte prealabile sau de urmarire penala va continua. S-a scris ca legea pedep-seste scurgerile de informatii din dosarele penale aflate în faza nepublica, anterioara trimiterii cauzei la instante. Fals. Nicaieri nu a fost incriminata explicit o asemenea infractiune în legislatia româneasca. Cel dovedit ca a furnizat date dintr-un dosar nefina-lizat cu rechizitoriu poate fi, eventual, tras la raspundere disciplinara. Sau, daca persoana vatamata ar starui si ar face trimitere insistenta la practica CEDO în materie, s-ar mai putea forta un discutabil „abuz în serviciu contra intereselor persoanelor”, o „complicitate la calomnie” sau o oarecare „neglijenta” a anchetarilor care „sifoneaza”. Dar daca datele publicate sunt reale si nu au fost masluite mijloacele de proba, ce calomnie mai subzista? Niciuna dintre faptele descrise în Capitolul „Infractiuni care împiedica înfaptuirea justitiei” din Codul penal, nu sanctioneaza expres furnizarea catre presa a unor informatii din dosarele penale aflate „în lucru” la politie sau parchete. Chiar si sanctiunile procedurale (nulitatile, înlaturarea, inexistenta etc.), daca se aplica de instanta, sunt slabe paliative, o consolare cel mult teoretica pentru cei deja striviti de masinaria colportarii de informatii. Politicienii români au socotit ca simpla mentionare în Constitutie a unui principiu este suficienta pentru functionarea acestuia. Nici macar în actul normativ fundamental nu i-au consacrat un articol separat prezumtiei de nevinovatie. Acest principiu esential pentru ordinea de drept este enumerat „la gramada”, în aliniatul 11 al articolului 23 din Constitutie: „pâna la ramânerea definitiva a hotarârii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata”. În Codul penal si în cel de procedura penala, prezumtia de nevinovatie este tratata sumar, din fuga. Nu se prevede nici o sanctiune pentru încalcarea ei, fie ca abuzeaza organele, fie persoanele fizice interesate, direct sau prin avocati. Aceasi desconsiderare suprema – lipsa sanctiunii – caracterizeaza si încalcarea confidentia-litatii cercetarilor. Mai rau, pe fondul acestei cvasi iresponsabilitati acordate anchetatorilor de catre politicieni, primii au prins gustul jongleriilor cu informatiile din dosare. „Prada” este sistematic fragezita printr-un prealabil linsaj mediatic. Din acest motiv, „marile campanii” din presa ultimilor ani nu sunt rezultatul investigatiilor jurnalistice, a cercetarilor „specifice” efectuate cu mijloace proprii de catre profesionistii din mass-media. Ele au fost doar expresia mediatica a unor reglari de conturi între bandele dezvoltate în interiorul institutiilor statului, aflate în legatura cu cercurile de interese din economie si politica. Scandalul Remes-Muresan, prin amploarea si vizibilitatea pe care le va primi, poate avea si efecte benefice, impunând adoptarea unor acte normative pentru a-i proteja de asemenea „tratament” pe cetatenii de rând, cei care au avut ghinionul sa calce în serparia unor interese oculte si nu au înteles ce mecanism au declansat împotriva lor. Cât despre necazul lui Remes, sa o lasam pentru alta data. Alexandru Lele
