Când toate canalele de știri din jurul tău vuiesc în jurul unui singur subiect, când toți prietenii și rudele tale aduc, chiar și în discuții scurte, vorba despre asta ai crede că știi cu ce ai de-a face. 

Covid 19 a fost și este încă din luna martie un subiect de interes pentru toată planeta. Fiecare individ e bombardat constant cu statistici, previziuni și, după caz, conspirații referitoare la acest subiect. Ne-a schimbat stilul de viața și ne-a făcut să ne gândim de 2 ori înainte de a da mâna cu cineva. Ne-a închis școlile și afacerile și ne-a arătat lipsa de pregătire logistică de care dăm dovadă în cazul unei astfel de catastrofe. 

Când toată panica asta ajunge la creier și ne invadează intimitatea gândirii, creierul tinde să creeze mecanisme de contracarare pentru a te liniști. Începi să-ți spui în mintea da că tu oricum ai un sistem imunitar beton că mereu ți-au plăcut fructele și legumele. Oricum fac parte dintr-o categorie cu risc redus de mortalitate și în plus, statistic doar jumate din cei infectați au nevoie de internare. Iar aceste gânduri, lăsate libere se învârt în jurul ideii de “nu mi se poate întâmpla mie, idee cu care ne putem acomoda perfect.

Ce faci însă atunci când numerele lucrează împotriva ta? Printr-o conjunctură nefericită, am ajuns să fiu suspect cum că aș fi purtător de coronavirus după contactul direct cu o persoană declarată pozitiv. Vestea ce a ajuns la urechile mele m-a prins într-o stare relativ confuză, neînțelegând exact cum e posibil așa ceva. “Dar am purtat mască!” a fost primul meu reflex. Mi-am anunțat repede persoanele cu care am intrat în contact în ultima săptămână și le-am asigurat că îi voi ține la curent după ce îmi voi face și eu un test. M-am baricadat bine în casă, așteptând mai multe detalii.

Detalii care nu au apărut niciodată. Abia după a doua tură de convorbiri cu familia am realizat că nu am fost subiectului niciunei proceduri de prevenție, nici unei anchete epidemiologice sau al vreuneia de sănătate. Nu las telefonul din mână pentru a nu rata mult așteptatul telefon de la DSP. Din fericire, niciun simptom până acum. Mă simțeam parcă, mai energic decât la începutul zilei, poate și dintr-un reflex al minții mele care nu voia încă să accepte că am fost infectat.

Am sunat eu, într-un final, la Direcția de Sănătate Publică pentru a afla mai multe despre ce trebuie să fac. După multiple apeluri nepreluate, am făcut rost de numărul directorului DSP și de acolo preluat de un domn care și-a cerut scuze și a motivat că au fost plini de treaba. Nici măcar nu-mi permit să-i condamn, deja prin ziare a fost devoalată lipsa de personal din sistemul de sănătate. I-am explicat calm toată situația și am solicitat să mă testez. Mi s-a explicat tranșant că, în lipsa simptomelor sau a unei rude infectate nu pot beneficia de o testare gratuită. Aici am avut primul șoc. Am întrebat dacă e posibil să mă testez la cerere și mi s-a spus că da.

 Abia la 10 minute după ce am închis telefonul am avut și al doilea șoc. Nu mi s-au cerut date de contact, vreun istoric al persoanelor cu care am luat contact sau al locurilor în care am fost, nici măcar nu am fost întrebat un mă izolez pentru a putea fi verificat. Nu sunt vreun fan al statului polițienesc și am fost printre primii care a legiferat împotriva prezenței forțelor militare pe străzi pe timpul stării de urgență. Aici și acum însă simțul responsabilității colective a jucat un rol crucial în starea mea. Fără vreo verificare sau fără vreun mecanism de control, fiecare cetățean este la mâna responsabilității celuilalt. Acest pariu pus pe responsabilitatea cetățenilor este unul riscant, în joc fiind sănătatea lor. Fără o coordonare corespunzătoare a autorităților și fără mecanisme transparente și  eficiente de verificare riscăm răspândirea unui focar și nu ne vom aplatiza niciodată curba de infectări. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here