De mortuis nil nisi bene

Celebrul dicton latin – despre morţi numai de bine – este valabil aproape întotdeauna, iar imensul zgomot produs de trecerea lui Păunescu pe alte tărâmuri nu i-ar fi displăcut nici poetului, care, probabil, putea suporta multe, dar nu accepta să intre într-un con de umbră.
Nu mă sfiesc să spun că a fost un mare poet, nu numai important cum l-a caracterizat Nicolae Manolescu, dar aceasta este părerea unui simplu cititor şi nu a unui specialist. Nu am însă nici o îndoială nici că a publicat mai mult decât a scris, cum spunea Ştefan Augustin Doinaş, un poet subtil şi-un intelectual cultivat. Ce păcat că, din acest motiv, de multe ori a căzut în derizoriu. Să rosteşti versuri de la tribuna Senatului ori să scrii un poem pamflet despre Emil Boc sunt amănunte de culoare, dar marea poezie nu este una de propagandă şi de rostit pe stadioane, ci un exerciţiu de comunicare mai puţin zgomotos, dar mai profund.
Şi acum, câteva cuvinte despre cenaclul Flacăra, care în ultima lui perioadă, s-a numit şi al “tineretului revoluţionar”. A spune că acesta a fost exclusiv un factor de adulaţie a conducătorului, cum a făcut Andrei Cornea într-o emisiune de la TVR, care l-a supărat de moarte pe Victor Popa, mi se pare că este ceva excesiv. Ponderea imnurilor encomiastice, care constant revendicau, concomitent, mai multă libertate, era mult mai mică decât cea dedicată poeziei adevărate. Nu mi-e jenă să spun că am participat şi eu la un spectacol Flacăra, dar mă consolez cu faptul că l-au frecventat atât Şerban Cioculescu, cât şi Nina Cassian. Îmi permit să rememorez două episoade dintr-un spectacol urmărit la Sala Sporturilor din Cluj. Începutul l-a făcut Dumitru Fărcaş, care a cântat la taragot “Deşteaptă-te române”. Cei de pe scenă, printre care se găsea şi Ion Alexandru, s-au ridicat în picioare, iar spectatorii spontan au procedat la fel. În sală se mai găseau membrii Comitetului Judeţean de Partid, în frunte cu Mocuţa. Când a văzut Păunescu că aceştia au rămas neclintiţi pe scaune le-a făcut imperativ semn să se ridice, iar conducerea de partid a judeţului, de voie sau nevoie, a procedat la fel ca restul spectatorilor participanţi. Atunci s-au recitat nu poezii de Alecsandri şi de Coşbuc, deşi eu nu-i consider simpli versificatori, ci de poeţi autentici (mă gândesc, de exemplu, la Geo Dumitrescu), deci s-a cultivat şi poezia adevărată, iar unele din poemele lui Păunescu, aşa de sentimentale cum erau, vor rămâne totuşi în istoria literaturii. Mai reţin şi că, la un moment dat, ne-a atras atenţia că în “oraşul – nava admiral a culturii române”, cum îi spunea Clujului, trăieşte un mare poet, Adrian Popescu, rostindu-i şi câteva versuri, apreciere confirmată ulterior pe deplin.
Aş mai spune că s-a uitat şi faptul că atunci când Octavian Paler, după debarcarea de la România Liberă, a fost un ins izolat, Păunescu i-a asigurat o rubrică permanentă în revista Flacăra, deci o sursă de existenţă. Şi alte persoane mai puţin comode pentru regim au fost ocrotite de acesta. Într-un recent interviu din Adevărul Literar şi Artistic, Norman Manea spunea că, alături de Lucian Pintilie şi Marin Sorescu, a avut sprijinul poetului. N-a fost adeptul protocronismului, dar, cedând tentaţiei facilului, a făcut multă propagandă şi unor impostori din care unii spuneau şi că pot vindeca cancerul. În toamna anului 1983 eram internat la Medicală I, iar acolo se găsea bolnav şi profesorul Ion Chiricuţă. Acesta a citit în revista lui Păunescu că un medic veterinar din judeţul Arad tămăduieşte cancerul cu un medicament preparat din piatră vânătă (sulfat de cupru). Profesorul Chiricuţă înroşea firele telefonului de pe holul clinicii, încercând să-l contacteze pe Păunescu pentru a-l determina să oprească campania de presă, fiindcă preparatul veterinarului era atât de toxic, încât le scurta zilele, şi aşa puţine, acelor bolnavi.
A face un bilanţ al omului şi scriitorului Păunescu nu este un lucru uşor, deşi despre dânsul au vorbit de bine dintre literaţi numai criticul Alex Ştefănescu şi prozatorul Varujan Vosganian. Îmi aduc însă aminte că şi Teohar Mihadaş, care numai simpatizant al comuniştilor nu era, ne spunea, fiului meu şi mie, că Păunescu este un personaj proteic. Cât priveşte lăudătorilor exaltaţi, care regretă că nu s-au făcut funerarii naţionale, le-ar sta bine un pic de reţinere. Că un obscur Bebe Ivanovici, sau patronul Universităţii Craiova, l-au făcut un poet mai mare decât Eminescu, ţinând seama de la cine provin afirmaţiile, nu mă deranjează deloc, dar mă surprinde că un Florin Piersic, care are şcoală şi s-a întâlnit şi cu oameni de cultură face afirmaţii similare, mă miră, ca să mă exprim eufemistic. De asemenea, declaraţia lui Ion Iliescu că decedatul a fost anti-ceauşist este, vorba lui Mark Twain, cel puţin o exagerare.
Acum, vorba lui Florin Iaru, să-l lăsăm pe poet să se odihnească în pace. Timpul va separa ceea ce rămâne valabil din sterilul sutelor de mii de versuri publicate. Cât priveşte viaţa lui, aceasta a fost un spectacol neîntrerupt, nu întotdeauna de cea mai bună calitate, ceea ce i-a grăbit sfârşitul.
Am încercat să nu fac afirmaţii excesive şi mă străduiesc să-l păstrez în memorie cu luminile lui şi nu cu episoadele, care nu l-au onorat. De aceea dictonul “Despre morţi numai de bine” îşi confirmă şi de data aceasta valabilitatea, chiar dacă imperativul nu ne împiedică să avem o apreciere nuanţată.

Adrian Man
11.11.2010