În contextul în care ne-am angajat la elaborarea şi publicarea articolului privind recuperarea datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale nerespectate cu România (articol publicat în „Săptămana Financiaraca” numărul 257 din 17.05.2010), ne-am asumat şi angajamentul/datoria de a răspunde la potenţialele întrebări venite din partea celor care pot răspunde provocării.
Chiar dacă nu s-ar constitui într-o soluţie imediată pentru actualul context economic, financiar şi social, am sperat ca măcar în perspectivă să incite interesul sub aspectul dimensiunii soldului din 1944 (1,123 miliarde mărci imperiale / 3,8 miliarde €), cu atât mai mult cu cât acest sold este confirmat de surse oficiale, precum:
– Casa Germană de Compensaţie – instituţie ce ţinea evidenţa operaţiunilor de cliring pe lângă Banca Centrală  Reichului;
– Raportul Comisiei Bergie – comisie de anchetă a Elveţiei, instituită în anul 1996, pentru a analiza tranzacţiile cu aur în timpului celui de al doilea război mondial.
În acelaşi context, considerăm oportună prezentarea cadrului legal în contextul căruia am invocat recuperarea datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale cu România. În primul rând, invocăm articolul 28, paragraful 4, din Tratatul de pace dintre România şi Puterile aliate şi asociate, adoptat în 10 februarie 1947, la Paris, care prevede: Fără a prejudicia dispoziţiunile de mai sus, precum şi orice alte dispoziţiuni luate în favoarea României şi a cetăţenilor români, de către Puterile ocupante ale Germaniei, România renunţă, în numele său şi în numele cetăţenilor săi, la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a cetăţenilor germani, pendinte la 8 mai 1945, cu excepţiunea pretenţiunilor rezultând din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată. Această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele, toate pretenţiunile interguvernamentale în legătură cu aranjamentele încheiate în cursul războiului, precum şi toate pretenţiunile cu privire la pierderi sau daune ivite în timpul războiului.
Aşa cum reiese din reglementările Tratatului, soldul României nu s-a prescris; mai menţionăm că Tratatul a fost ratificat prin Legea nr. 304/30.08.1947 (publicată în Monitorul Oficial nr. 199/30 august 1947), care reia precizarea că România renunţă la orice pretenţii împotriva Germaniei, vizate fiind totalitatea angajamentelor ce decurg din relaţiile derulate în din perioada 1 septembrie 1939 – 8 mai 1945.
Fără să fi avut pretenţia inducerii unei  elucubraţii de anvergură, ne-am aşteptat cel puţin la o declaraţie oficială, care să confirme sau să infirme primordialitatea problemei puse în discuţie. În absenţa unui răspuns avizat şi autorizat se naşte, firesc, preocuparea de a explica – din punctul nostru de vedere – care ar fi potenţialele motive  pentru neluarea de poziţie.
Astfel, apreciem că motivul pentru care guvernul refuză să ia o poziţie vis-à-vis de lămurirea acestui sold restant este, probabil, contextul în care s-a aflat şi se află România, context care se aseamănă oarecum cu cel din 1944.
Astfel, putem admitem faptul că în cadrul conferinţei de la Londra, din anul 1953, când Germania a lămurit problema soldurilor deficitare rezultate din operaţiunile de cliring derulate cu Belgia şi Franţa, România – aflându-se sub ocupaţie sovietică – a fost constrânsa (în suveranitatea sa) sau nu a dorit să lămurească acea sumă colosală tocmai pentru a nu-şi asuma, indirect, o culpă mai mare din colaborarea cu Germania nazistă. Motivul pentru care România nu a participat la conferinţa de la Londra se bazează pe art. 5 paragraful 4 a Tratatului acestei conferinţe, care este identic cu articolul 28 din Tratatul de pace dintre România şi Puterile aliate şi asociate. Ambele acte normative exonerează Germania de plata despăgubirilor aferente perioadei 1.09.1939 şi 8.05.1944.
În altă ordine de idei, de înţeles ar fi şi justificarea conform căreia acţiunile entităţilor publice abilitate s-au centrat mai mult pe gestionarea şi achitarea datoriilor, decât pe identificarea şi recuperarea creanţelor statului român (adică o focusare mai amplă pe pasive şi o neglijare a recuperării activelor).
În arhiva privitoare la protocoalele Ministerului de Externe al Germaniei stă consemnat şi faptul că însuşi N. Ceauşescu a solicitat despăgubiri Germaniei, în anul 1973, pentru persecutarea evreilor şi pentru munca silită . Solicitarea a fost respinsă, motivul invocat fiind tocmai Tratatul de pace de la Paris din anul 1947. Ca şi cum acest verdict nu a fost suficient, protocolul mai prevede, în partea finală, că o eventuală altă solicitare de despăgubiri poate atrage deteriorarea relaţiilor României cu Germania. Să fi fost acesta şi motivul pentru care până în anul 1989 nu s-a realizat nici un demers privind recuperarea datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale cu România?
De neînţeles este, însă, atitudinea guvernului după căderea comunismului. Experienţele au dovedit faptul că tânăra democraţie poate pune în valoare şi diverse momente de consolidare ale unei societăţi civice şi prin aducerea la cunoştinţă a unor adevăruri istorice, consemnate în arhivele statului. Perioada ultimilor douăzeci de ani  din istoria ţării se remarcă printr-o intenţie de evitare vădită de a lămuri acest sold.
În anul 1990, anul reunificării Germaniei, a reprezentat pentru unele state un moment oportun pentru a relua negocierile privind despăgubirile de război, deoarece s-a considerat că ceea ce s-a stabilit prin tratatele şi conferinţele anterioare a privit doar Republica Federală Germană şi nu a vizat întreg teritoriul german. De ce pentru unele state a fost posibilă repunerea în discuţie a unor astfel de probleme, pe când în cazul României ele au fost trecute, încă din faşă, sub auspiciul ignoranţei?
În anul 1992 este ratificat  Tratatul dintre România şi Republica Federală Germania privind cooperarea prieteneasca şi parteneriatul în Europa. Astăzi, prin prisma preocupărilor noastre, ne întrebăm dacă tratatul de prietenie a reprezentat cumva un instrument pentru a „uita” de obligaţiile de despăgubire aferente relaţiilor comerciale derulate înainte de 1 septembrie 1939?
În anul 1996, a fost constituită pentru o perioada de 5 ani Comisia independentă a Elveţiei  pentru a analiza tranzacţiile de aur ale Reichului derulate prin Elveţia şi, implicit, a prezentat şi detaliile privind soldul de cliring româno-german din anul 1944. Deşi a fost recunoscut oficial, deoarece a mobilizat toată atenţia şi răspunderea oamenilor de ştiinţă şi  a decidenţilor politici, Raportul Comisiei Bergie nu a avut  niciun fel de ecou în România (nici în anul 1996, nici ulterior). Deşi am putea presupune un schimb de paradigmă în raţiunea guvernanţilor, se poate admite o continuitate în ceea ce priveşte poziţia faţă de hegemon, remarcând trecerea de la o posibilă reţinere în timpul ocupaţiei sovietice la o posibilă reţinere în timpul negocierilor de aderare a României la UE. Identificarea unor aspecte concrete (palpabile) pentru a susţine afirmaţia anterioară se dovedeşte a fi costisitoare, atât pentru România, cât şi pentru Germania (care a beneficiat de un statut oarecum protector), dar acest fapt nu este suficient pentru a scuti un stat să îşi achite obligaţiile rezultate din contracte comerciale timp de 66 ani (aici referindu-ne nu doar la lichidarea soldului existent, ci şi la obligaţia de a plăti penalităţile aferente neachitării la termen, cel puţin la nivelul unei dobânzi minime capitalizate). Deşi este un aspect prea puţin favorizant, putem spune că poziţia faţă de această problemă nu este unicul reper de continuitate a politicii României în ultimele decenii.
Integrarea UE a înlocuit prerogativele comuniste semi-sacrosancte cu basme de bunăstare şi fericire europene. Studiul integrării europene la nivel de dogma a redus sensibilitatea  decidenţilor ţării pentru un trecut neîncheiat. Pe măsură ce analiza trecutului şi rezolvarea unui sold ar produce un conflict de interes cu autorii spirituali ai ideii europene, oportunismul politic în România este mai presus decât bunul comun.
Pentru a spori interesul, provocăm cititorii cu următoarea întrebare: cine sunt autorii spirituali ai ideii europene?
Nevoia Germaniei de materie primă şi pieţi de desfacere a dat curs, încă de la 1848 până în prezent, diferitor concepte şi modele de integrare europeană. Una din cele mai influente asociaţii germane, condusă de elita economică şi politică germană a formulat, în anul 1903, sub egida Asociaţiei economice central-europene,  nu doar ideea realizării unei uniuni vamale europene (care să cuprindă şi Balcanii), respectiv înfiinţarea unui imperiu central-european condus de Germania, ci şi modelul de cliring. În cadrul celui de-al patrulea punct al acelui program este menţionată necesitatea permanentă a studiului integrării . Acest instrument integrativ pare sa fie, şi în zilele noastre, un instrument favorabil pentru imunizarea politicienilor împotriva nevoilor sociale aferente integrării europene prin moneda comună. Dar care este elementul deficitar în acest angrenaj monetar? De unde provine legea acestei mecanici ? Mecanismul eurosistemului bazat pe cursuri fixe are la bază un concept de integrare monetară dezvoltat de Walther Funk, ultimul guvernator şi Emil Puhl , vice-guvernator al Băncii Centrale a Reichului . E. Puhl a dezvoltat şi favorizat un sistem de cliring multilateral între Germania şi ţările europene. Astfel, am putea chiar vorbi despre elemente comune specifice unei „mecanici  a soldurilor” la nivelul zonei euro şi sistemul de cliring german.
Elaborarea diferitor modele de cooperare monetară în Europa, începând cu anul 1940, a permis, odată cu izbucnirea războiului, un discurs deschis Germaniei, fără să fie nevoită să-şi releve adevăratele intenţii într-un ton prea diplomat. Nevoia acută de valută a Germaniei în urma tratatului de la Versailles a determinat experţii Băncii Centrale a Reichului să dezvolte modele noi de cooperare monetară în Europa fără să depindă de valută. Modelul de tratate bazate pe compensaţie a fost un instrument bun pentru a elimina problema lipsei cronice de valută a Germaniei. Un comerţ european nou care să asigure materia primă pentru industria germană şi o largă piaţă de desfacere, însa fără a avea tangenţe cu rezervele valutare germane necesare pentru despăgubirile de război, au pus baza noului model comercial. De la bun început, Hjalmar Schacht, guvernator al Băncii Centrale a Reichului, a recomandat ca Germania să încerce să instituie clauze derogatorii de la acel tratat, tocmai pentru a putea livra cantităţi mai mici decât cele angajate iniţial. Astfel, indirect, s-a realizat o creditare cu active comerciale străine; totodată, prin obligarea băncilor naţionale a ţărilor asociate în cliring de a achita exporturile în monedă naţională, chiar dacă vărsămintele în moneda naţională a importatorilor sunt mult mai mici (ca o consecinţă a reducerii volumului transferurilor din partea Germaniei), s-a realizat o finanţare indirectă a Germaniei.
În consecinţă, inflaţia aferentă cliringului a reprezentat un element esenţial al derulării întregului model de exploatare, fiind percepută ca o taxare indirectă a ţării partenere cu implicaţii directe în sărăcirea populaţiei.
Revenind în prezent, se impune a releva mai tranşant ce reprezintă, de fapt, pactul de stabilitate de la Maastricht . Walther Funk a precizat că succesul unui sistem monetar european depinde, în primul rând, de practicarea unor cursuri de schimb fixe. Aşa cum precizează Walther Funk, doar un comerţ european bazat pe cursuri fixe este în măsură să asigure Germaniei un excedent comercial, scutind economia germană de deprecierile valutare ale partenerilor comerciali. Totodată, Funk a evidenţiat că modelul de cursuri fixe reprezintă un pericol inflaţionar pentru Germania, fapt pentru care s-a impus necesitatea ca ţările partenere să adopte criteriile germane de stabilitate. Aceste criterii de stabilitate, care se regăsesc astăzi sub numele inofensiv de „criterii de la Maastricht”, se concretizează într-o gamă vastă de măsuri fiscale impuse guvernelor pentru a reduce inflaţia şi deficitul bugetar.
Atât în cadrul decontărilor prin cliring precum şi în Eurosistem instrumentele fiscale sunt elementele centrale de sterilizare monetară a unui excedent comercial german. Plecând de la deviza Băncii Centrale a Reichului (stabilitatea preţurilor şi salariilor germane este o ancoră bună pentru ţările asociate în cliring), Funk mai apreciază că o asemenea colaborare monetară este în măsură să predetermine creşterea preţurilor în ţările asociate, dar nu neapărat şi o creştere a nivelului de trai din aceste ţări. Continuând raţionamentul, expertul german (Walther Funk) apreciază că astfel se asigură, pe o perioadă de timp nelimitată, o exclusivitate în aprovizionarea Germaniei cu materie primă şi produse agricole din sud-estul Europei. Creşterea nivelului preţurilor în ţările asociate în cliring, ca urmare a practicării unor preţuri favorabile Germaniei, a afectat considerabil economiile ţărilor partenere şi a deteriorat vechile relaţii comerciale. Reducerea competitivităţii economice a dus la o creştere a comerţului în cliring cu Germania, consolidând aşadar dependenţa de hegemon.
În această constelaţie, creşterea comerţului cu Germania (bazat, în special, pe exportul produselor agricole româneşti), comerţ finanţat indirect prin inflaţie (aşa cum am arătat anterior), dar şi strategia de combatere a inflaţiei cu instrumente fiscale a asigurat o exploatare sistematică a ţării (şi în cazul României instrumentele fiscale, îndeosebi elementele de fiscalitate indirectă, au permis o sterilizare monetară a excedentului comercial german).
În consecinţă, nimic nu ne împiedică să apreciem faptul că, din punct de vedere financiar, între excedentele comerciale germane din zilele noastre şi excedentele rezultate în urma derulării operaţiunilor de cliring nu există nicio diferenţă. Totodată, creşterilor de preţuri din ţările asociate nu le-a corespuns o creştere comparabilă a preţurilor la nivelul Germaniei. Concret, ce observăm în Eurosistem? În ultimi ani, creşterea preţurilor, în ţări precum Grecia, Spania, Portugalia a redus competitivitatea economică şi a deteriorat balanţele comerciale ale acestor ţări. Acest efect este indus, indirect, şi de o deprecierea reală a preţurilor germane, constituind un element central în contextul crizei actuale. Extinderea comerţului german intracomunitar a generat un excedent comercial german. Administraţia monetară a Reichului nu a intenţionat o uniune monetară bazată pe marca imperială, deoarece nu putea combate eficient pericolul inflaţionar. Modelul Eurosistemuli este tributar modelului german, deoarece nici acesta nu este fundamentat pe modelul unei uniuni monetare bazate pe substituţie, ci pe fuziune. Actuala arhitectură a Eurosistemului, bazată pe un sistem de bănci centrale naţionale ce funcţionează pe principiul decentralizării operaţiunilor, permite şi o politică exactă de sterilizare a excedentului comercial german în defavoarea contribuabilului român, grec, spaniol, portughez sau italian     ….
Judecând prin prisma celor enunţate, poate cineva să spună ce mai are de pierdut România sau cum mai poate fi ea constrânsă/ameninţată revendicându-şi anumite drepturi comerciale care i se cuvin?


Radu GOLBAN este politolog şi jurist, doctor în ştiinţe economice
Mihaela-Brînduşa TUDOSE este conferenţiar universitar, doctor în ştiinţe economice

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.