Gazeta de Cluj vă prezintă în exclusivitate Decizia nr. 542 din 17 martie 2022, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit definitiv că Primăria Cluj-Napoca nu mai are dreptul să le solicite investitorilor imobiliari să cedeze o parte din teren pentru emiterea autorizației de construire sau a certificatului de recepție a lucrărilor.

Decizia ÎCCJ ar putea pune capăt șantajului pe care Primăria Cluj-Napoca l-a ridicat la rang de artă. 

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj în dosarul nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii municipiul Cluj-Napoca prin Primar şi Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a Declaraţiei autentificate sub nr. x/20.05.2016 de notar public B.; să constate exproprierea de fapt în ceea ce priveşte imobilul teren situat administrativ în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, în suprafaţă de 43 mp, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x; să oblige pârâtul de rd. l la acordarea către reclamantă a unei juste despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului expropriat, despăgubire calculată la valoarea de 250 euro/mp; să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 616 din 10.12.2020 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosarul nr. x/2020, s-a admis cererea de chemare în judecată, şi în consecinţă:

S-a constatat nulitatea absolută a declaraţiei autentificate sub nr. x/20.05.2016 de notar public B..

S-a constatat exproprierea de fapt a terenului în suprafaţă de 43 mp înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. cad. x, situat în Cluj-Napoca, str. x.

Pârâtul Municipiul Cluj-Napoca a fost obligat să plătească reclamantei suma de 7.396 euro cu titlu de despăgubiri.

Pârâţii au fost obligaţi, în solidar, să plătească reclamantei suma de 11.137 RON cheltuieli de judecată – taxă judiciară de timbru şi onorariul experţilor.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 153/A din 15 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă s-a respins apelul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 616 din 10.12.2020 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosarul nr. x/2020, care a fost menţinută.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 153/A din 15 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs pârâţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi apărările formulate de părţi:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 31 martie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5.

Prin rezoluţia din 14 septembrie 2021, s-au dispus măsurile procesuale prevăzute de art. 490 din C. proc. civ.

Intimata A. a invocat în apărare excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că a dedus judecăţii nelegalitatea caracterului mascat, forţat şi gratuit a unei exproprieri în fapt a imobilului teren proprietatea sa şi a solicitat acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea prejudiciului creat prin expropriere. Aşa fiind, devin incidente dispoziţiile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. care exclud de la calea de atac a recursului hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie de expropriere.

Prin răspuns la întâmpinare, recurenţii au solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, cu argumentul că obiectul litigiului este anulare act şi pretenţii, nu expropriere, care este un petit accesoriu.

6. Memoriul de recurs

Recurenţii au solicitat admiterea recursului în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Au arătat că petitul privind exproprierea este un petit accesoriu, întrucât s-a solicitat, în principal, anularea unor acte notariale.

O primă critică vizează nelegalitatea deciziei din perspectiva faptului că instanţa de apel a reţinut existenţa unei „cauze ilicite” la momentul încheierii declaraţiei autentificate, inducând ideea că, în situaţia dată, exproprierea ar fi fost singura modalitate de transfer a terenului litigios.

Curtea a făcut trimitere la adresa nr. x/2011, fără a lua în considerare totodată faptul ca intimata nu era obligată să solicite la acel moment autorizaţia de construire, aceasta având posibilitatea să aştepte demararea unor investiţii la drum de către autoritatea publică locală. Doar la acel moment putea interveni în discuţie o expropriere în baza legii speciale.

Instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia făcând abstracţie de prevederile legale din C. civ. în materia transferului dreptului de proprietate şi a făcut trimitere la o hotărâre rămasă definitivă ulterior datei autentificării declaraţiei notariale prin care reclamanta a cedat dreptul său de proprietate asupra terenului.

Cauza ilicită ar presupune două elemente: unul material, care constă în procedeul folosit şi care, prin el însuşi, nu este contrar legii şi unul intenţional, care constă în eludarea aplicării unui text de lege.

Contrar interpretării date de către instanţa de apel, cauza nu poate fi considerată a fi ilicită, decât dacă este contrară legii şi ordinii publice. Apoi, potrivit art. 1236 alin. (3) din noul C. civ., cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.

Existenta unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară, ori, în speţa, nu s-a făcut aceasta dovadă. Pentru a determina caracterul cauzei în mod firesc trebuie stabilit scopul pentru care a fost încheiat actul, cum de altfel reţine şi instanţa de judecata.

Recurenţii consideră că instanţa de apel nu a analizat scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea actului juridic, întrucât în mod evident intimata-reclamanta a urmărit să îşi satisfacă propriile interese, respectiv obţinerea autorizaţiei de construire fără a mai aştepta momentul la care în zona respectivă ar fi urmat să se facă învestiţii la drum şi s-ar fi demarat şi procedura de expropriere privind porţiunea de teren delimitată ca atare, în mod legal, în documentaţia de urbanism.

Nu li se poate imputa recurenţilor că au eludat procedura de expropriere, atât timp cât intimata-reclamanta nu a dorit să aştepte o învestiţie a municipalităţii în zonă, care sa presupună o expropriere în acord cu prevederile legii speciale.

Opţiunea de a ceda terenul în favoarea municipalităţii a fost a reclamantei, în baza prevederilor legale care permit aceasta, însă nu motivată de o condiţionare sau constrângere din partea pârâţilor, ci generată de propriile interese, respectiv demararea unui proiect învestiţional.

Contrar interpretărilor date de către instanţa de apel prevederilor din C. civ. referitoare la cauză, consideră că intimata a avut prefigurarea mentală a scopului urmărit, înainte şi în vederea încheierii actului juridic anulat de către instanţa de fond, soluţie menţinută în apel. Intimata a dat declaraţiile de renunţare analizând opţiunile avute şi alegând-o pe cea care ii reprezenta interesul la acel moment.

Faptul ca intimata a ales sa transfere cu titlu gratuit imobilul în proprietatea Municipiului Cluj-Napoca a fost voinţa acesteia, ţinând seama în mod evident de faptul ca parcurgerea unei proceduri de expropriere a terenului delimitat cu destinaţia de drum conform prevederilor legale în Planul urbanistic general nu era de actualitate la momentul la care intimata a dorit sa realizeze o învestiţie pentru propriul interes. Scopul semnării declaraţiei notariale a fost emiterea autorizaţiei de construire la acel moment şi nu la unul ulterior.

Conform prevederilor art. 1236 din C. civ., pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ: să existe, să fie licită, să fie morală.

Cauza nu există atunci când partea nu are aptitudinea de a-şi reprezenta (prefigura) corect faptele sale ori consecinţele acestora. Se poate considera că lipsa cauzei include şi ipoteza în care cauza este falsă, deci când partea s-a aflat într-o eroare esenţială asupra existenţei cauzei, adică asupra motivului care a determinat-o să încheie actul juridic.

Existenţa cauzei se apreciază prin raportare la momentul încheierii actului, iar, din aceasta perspectivă nu sunt relevante reţinerile instanţei de apel cu privire la sentinţa civila nr. 3504/2016 a Tribunalului Cluj, definitivă prin decizia civila nr. 1492/2017 a Curţii de Apel Cluj, prin care a fost anulat art. 25 din RLU aferent PUG 2014. Pe de o parte, întrucât aceasta hotărâre a produs efecte doar ulterior, de la data publicării în Monitorul Oficial şi, pe de altă parte, deoarece trasarea/delimitarea servituţilor de utilitate publica în PUG este obligatorie potrivit prevederilor H.G. nr. 525/1996, ale Legii 350/2001 şi respectiv O.G. nr. 43/1997 de a căror conţinut instanţa de apel nu a ţinut deloc seama.

Apoi, conform art. 1236 alin. (2) C. civ., cauza este ilicită atunci când este contrară legii şi ordinii publice. De asemenea, cauza este ilicită şi în ipoteza fraudei la lege, deci atunci când actul juridic este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, ceea ce nu este situaţia în cauza.

Raportat la cele anterior expuse, nu se putea reţine ca parcurgerea procedurii de expropriere era singura de urmat în speţă, astfel cum a reţinut instanţa, instituţia renunţării la dreptul de proprietate fiind prevăzută de C. civ. şi fiind reglementată de art. 889 din noul C. civ.

Recurenţii consideră că în lumina noului C. civ. prevalează menţinerea şi confirmarea actului juridic într-o formă sau alta şi chiar validarea lui, iar nu desfiinţarea acestuia.

Critică şi faptul că prin anularea declaraţiei notariale, HCL prin care s-a aprobat transferul dreptului de proprietate nu mai este valabil, întrucât aprobarea HCL a avut la baza declaraţia notarială şi, astfel, nici transferul dreptului de proprietate nu mai este valabil, terenul rămânând în proprietatea intimatei, în baza principiului de drept resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic fata de terţi şi este consacrat de art. 1254 alin. (2) din noul C. civ.

Prin anularea declaraţiei notariale situaţia de CF nu mai este conformă realităţii, înscrierea dreptului având la baza un anumit temei legal, iar prin modificarea acestuia-expropriere, se modifică acest temei.

Intimata rămâne în proprietatea terenului litigios, terenurile delimitate în PUG ca servituţi fiind rezervate până la un moment ulterior, al realizării unor învestiţii în zona, doar acela fiind momentul în care se poate aduce în discuţie instituţia exproprierii, care, conform legii, este iniţiată de către expropriator.

Delimitarea/rezervarea servituţilor de utilitate publică în cuprinsul Planului urbanistic general este prevăzută de lege, în sarcina autorităţii administrative fiind instituită chiar o obligaţie în sensul reglementarii acestora, în acest sens fiind prevederile H.G. nr. 525/1996 – Regulamentul general de urbanism, O.G. nr. 43/1997, forma consolidată, Ordinul nr. 839/2009 – Cerinţe urbanistice. Reglementările specifice din domeniul urbanismului impun norme imperative în privinţa arterelor rutiere, ce trebuiesc respectate de particulari, având în vedere faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 350/2001, folosul întregii comunităţi primează în cadrul dezvoltării urbanistice.

Se critică şi faptul că instanţa de apel nu a ţinut seama că autorizaţia de construcţie a avut la baza un certificat de urbanism, respectiv CU nr. 2494/2015, depus în probaţiune la dosar, CU a cărui anulare nu a fost solicitată şi în baza căruia s-a emis ulterior autorizaţia de construire. În cuprinsul acestui act care nu a fost contestat şi nici anulat, este prevăzut că se vor aplica în mod obligatoriu servituţile generate de obiectivele de utilitate publică precum şi celelalte restricţii, aşa cum sunt ele evidenţiate în PUG-plansa 3.2.

Recurenţii susţin că de o eventuală expropriere s-ar putea discuta doar în condiţiile în care ar fi întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi având în vedere faptul că nu a fost urmată procedura specială prevăzută de lege în materie de expropriere, acţiunea astfel cum a fost formulată este inadmisibilă.

O ultimă critică se referă la faptul că instanţa nu trebuia să îi oblige la plata despăgubirilor, terenul putând rămâne în continuare în proprietatea intimatei, cu destinaţia prevăzuta în PUG.

Sub acest aspect, la pronunţarea hotărârii, s-a pornit de la premisa greşita conform căreia orice cale de acces trebuie sa fie în proprietate publică şi, ca atare, autoritatea administrativă este obligată să acorde despăgubiri.

Pentru a se putea edifica construcţii autorizate, obligativitatea asigurării cailor de acces, astfel cum sunt acestea reglementate, este prevăzuta de reglementările legale anterior menţionate.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, soluţia instanţei este nelegală, întrucât imobilul în litigiu a fost supraevaluat, instanţa de apel ignorând obiecţiunile la raportul de expertiză pe care le-au formulat în apel.

Despăgubirile trebuie stabilite în baza unor criterii reale, efective, fiind necesară o corecţie negativă la cele doua comparabile A şi D, pentru argumentele cuprinse în obiecţiunile la expertiza pe care le susţin şi în recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prioritar, Înalta Curte, având în vedere art. 22 din C. proc. civ., care la alin. (4) prevede că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, având în vedere următoarele:

Instanţele de fond au reţinut, ca situaţie de fapt ce nu poate fi reconfigurată în recurs, că reclamanta a fost proprietara unei parcele de teren în suprafaţă de 800 mp, situată în Cluj-Napoca, înscrisă în CF x nr. cad. x, parcelă pe care a dobândit-o cu titlu de moştenire şi partaj, în baza Certificatului de moştenitor nr. x/05.07.2011.

Aceasta a efectuat în cursul anului 2016, demersurile necesare pentru obţinerea unei autorizaţii de construire pentru edificarea unui imobil cu destinaţia de locuinţă şi birou pe terenul pe care avea titlu de proprietate.

Pârâta Primăria municipiului Cluj, prin adresa nr. x/5.08.2018, i-a comunicat faptul că parcela este grevată de servitute de utilitate publică instituită prin art. 25 din PUG-ul aprobat prin HCL nr. 493/22/12/2014, motiv pentru care, anterior obţinerii autorizaţiei de construire, este necesar să procedeze la dezmembrarea suprafeţei de teren proprietatea sa şi la înscrierea suprafeţei astfel dezmembrate în CF cu titlu de drum, în favoarea Municipiului Cluj-Napoca.

În baza declaraţiei notariale autentificate sub nr. x din 20.05.2016 de către notarul public B., reclamanta a procedat la dezmembrarea terenului proprietatea sa în două parcele distincte şi a renunţat, fără o contraprestaţie, la suprafaţa de teren de 43 mp în favoarea Municipiului Cluj-Napoca, ca o condiţie impusă de pârâtă pentru obţinerea autorizaţiei de construire.

Astfel, izvorul pretenţiilor reclamantei este dat de restrângerea dreptului său de proprietate asupra suprafeţei de 43 mp teren şi de imposibilitatea de a dispune de propriul său bun, din cauza pârâtelor, care i-au restricţionat exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului litigios prin condiţiile ce i le-au impus şi prin instituire unei servituţi de uz public, fără plata vreunei despăgubiri.

Reclamanta a iniţiat prezentul demers judiciar solicitând să se constate nulitatea declaraţiei notariale prin care în temeiul art. 562 alin. (2) şi 889 din C. civ. a renunţat la dreptul său de proprietate asupra acestei parcele de teren.

Înalta Curte reţine că obiectul cererii de chemare în judecată şi cauza acesteia sunt elocvente pentru a stabili cadrul procesual şi limitele obiective ale învestirii instanţei.

În ceea ce priveşte obiectul, acesta constă în ceea ce părţile înţeleg să supună judecăţii, ceea ce ele pretind ca judecătorii să verifice, să aprecieze, să constate, să judece, acţiunea aducând în discuţie o problemă de fapt şi una de drept.

Aşa fiind, se reţine că în speţă, instanţa nu a fost învestită cu o acţiune întemeiată pe legile ce reglementează exproprierea pentru cauză de utilitate publică, respectiv cererea expropriatorului de a se dispune exproprierea şi de a se stabili cuantumul despăgubirilor datorate proprietarului sau contestarea, în etapa judiciară, a cuantumului despăgubirilor acordate în etapa administrativă a procedurii de expropriere.

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii actului notarial încheiat pentru o cauză ilicită şi imorală, obligarea pârâtului Municipiul Cluj Napoca la repararea prejudiciului pentru ingerinţa autorităţii administrative în dreptul său de proprietate privată, corelativ cu lipsa oricărui demers din partea acestuia în vederea demarării procedurii legale a exproprierii şi a plăţii unei despăgubiri echitabile, atât timp cât bunul său a fost afectat de o utilitate publică, proiectată prin Planul Urbanistic Zonal, aprobat, prin HCL Cluj Napoca nr. 493/2014.

În consecinţă, raportat la limitele obiective ale acţiunii, respectiv pretenţia concretă dedusă judecăţii, cauza juridică, precum şi la limitele subiective ale acesteia, privitoare la părţile între care există raportul juridic litigios, astfel cum au fost fixate de însăşi reclamantă, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilpor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, decizia atacată fiind susceptibilă de recurs.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele, lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenţii au invocat ca motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fără însă a argumenta ce anume atrage incidenţa acestui motiv de casare.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Înalta Curte consideră că este îndeplinită obligaţia instanţei de a argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, ce au în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, astfel încât această critică, invocată formal de pârâţi, nu va fi primită.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prima critică formulată de recurenţii, referitoare la nelegalitatea deciziei atacate raportat la reţinerea eronată a existenţei unei cauze ilicite şi imorale la încheierea actului autentificat prin care a operat transferul dreptului de proprietate şi care au determinat instanţele de fond să admită acţiunea civilă a reclamantei nu este fondată.

Curtea de apel, având în vedere starea de fapt reţinută prin administrarea probatoriilor, a statuat că reclamanta a fost condiţionată să dea declaraţia notarială prin care a renunţat la dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea municipalităţii, întrucât nu ar fi putut să obţină, în alt mod, autorizaţia de construcţie necesară pentru edificarea, în condiţii de legalitate, a proiectului său imobiliar constând într-o locuinţă unifamilială.

Pârâtele au susţinut în apel şi au reluat în recurs această critică, că reclamanta a optat pentru încheierea acestui act fiind în deplină cunoştinţă de cauză, voit, având reprezentarea gratuităţii lui şi nedorind să aştepte încheierea unei proceduri de expropriere, ce nu era de actualitate la data solicitării autorizaţiei de construcţie şi care presupunea derularea în mai multe etape, pe o perioadă lungă de timp, neştiindu-se data la care va fi finalizată.

În acest context, susţinerea pârâtei că reclamanta avea interesul în orizontul de aşteptare apropriat de a obţine autorizaţia de construire nu face decât să confirme raţionamentul Curţii care, analizând probele administrate de părţi, inclusiv valoarea probatorie a adresei administrative nr. x/43 din 05 august 2016, emisă de Primăria municipiului Cluj Napoca, a reţinut că unicul scop avut în vedere de reclamantă a fost obţinerea autorizaţie de construire, actul notarial fiind încheiat pro causa. Pârâta nu se poate, astfel, folosi în apărare de o atitudine ce i se poate imputa.

Nu în ultimul rând, teza probatorie propusă declarativ de pârâţi în apel nu a fost susţinută de dovezi apte să determine convingerea instanţa de temeinicia argumentelor în sensul propus de aceştia.

În reţinerea caracterului nefondat al criticii, Înalta Curte are în vedere că o reluare a împrejurărilor/situaţiei de fapt şi de drept ale cauzei, în apel, care să le dubleze pe cele reţinute deja în hotărârea de primă instanţă, nu e necesară atunci când stabilirea lor corectă ori completă nu face obiect al controlului judiciar.

Cum în recurs nu se pot reevalua probele administrate, motivele de recurs ce tind la modificarea deciziei urmare a unei reaprecieri a probelor, sunt inadmisibile. Se reţine că instanţa de recurs nu examinează faptele cauzei, existenţa şi aprecierea lor aparţinând puterii suverane a instanţelor de fond, astfel încât, pentru considerentele anterioare critica se priveşte ca nefiind fondată.

Cât priveşte critica pârâţilor privind situaţia de fapt reţinută în mod eronat în sensul că au eludat procedura de expropriere, având în vedere cadrul procesual determinat de reclamantă în prezenta cauză şi de limitele judecăţii în apel, argumentele prezentate în memoriul de recurs excedează considerentelor deciziei atacate, neraportându-se la ele.

Şi critica referitoare la faptul că prin anularea declaraţiei notariale, Hotărârea Consiliului Local prin care s-a aprobat transferul dreptului de proprietate nu mai este valabilă şi că nici situaţia de CF nu mai este conformă, nu este fondată.

În ceea ce priveşte această critică este de avut în vedere că judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, fiind, prin urmare, ţinuţi a se pronunţa numai cu privire la ceea ce s-a cerut în condiţiile legii, iar nu cu privire la mai mult, mai puţin sau la altceva decât partea a solicitat.

Pe de altă parte, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum ce stabileşte că pricina se transmite către instanţa superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanţei inferioare a fost criticată, iar, în speţă, în faţa instanţei de apel, nu s-au formulat astfel de critici, apelanţii susţinând excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi prin argumentul că HCL prin care s-a instituit servitutea publică nu a fost anulată. Cu toate acestea, trecând peste acest impediment, instanţa de apel a analizat chiar şi aceste susţineri, menţinând sentinţa tribunalului care a statuat, cu privire la situaţia juridică a imobilului, că terenul în litigiu în suprafaţă de 43 mp înscris în CF x Cluj Napoca nr. cad x situat în strada x este grevat de o servitute de utilitate publică. Totodată, s-a reţinut că reclamanta nu a avut nicio obiecţiune cu privire la acest aspect şi la destinaţia conferită prin PUG conform normelor de urbanism menţionate de pârâţi.

În cadrul considerentelor în discuţie, au fost analizate susţinerile din cererea de apel ale pârâţilor, apreciindu-se că acestea nu sunt dovedite, raportat la probatoriul administrat la solicitarea părţilor şi că, oricum nu ar fi avut relevanţă, în contextul factual deja stabilit, asupra soluţiei ce urma a se pronunţa.

Or, în cauză reclamanta nu a solicitat în mod expres anularea HCL şi nici repunerea părţilor în situaţia anterioară, astfel încât critica se priveşte ca nefiind fondată.

Se apreciază ca fiind lipsite de relevanţă juridică susţinerile din memoriu de recurs privind reglementările de care autorităţile administrative trebuie să ţină cont şi modalităţile în care instituie servituţi de utilitate publică.

De altfel, în concret, pârâţii nu argumentează punctual în ce constă nelegalitatea soluţiei procesuale pronunţate în apel şi care anume normă de drept a fost interpretată sau aplicată greşit, critica pe acest aspect neputând fi cenzurată în cadrul controlului de legalitate efectuat de instanţa de recurs.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor cu privire la faptul că nu s-a solicitat anularea certificatului de urbanism, este vădit că acesta nu are valoarea unui titlu de proprietate autonom, el fiind doar un instrument tehnico-juridic de informare emis de autorităţile competente, prin care se fac cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al imobilului existent la data solicitării şi se stabilesc cerinţele urbanistice care trebuie să fie îndeplinite.

Prin urmare, nu s-ar putea aprecia că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în litigiu rezultă din certificatul de urbanism.

Totodată, critica ce vizează ignorarea de către Curtea de apel a forţei probatorii a acestui act, în care se menţiona că se aplică obligatoriu servituţile de utilitate publică evidenţiate în PUG, nu se poate circumscrie vreunui motiv de recurs prevăzut de art. 488 din C. proc. civ., întrucât vizează modul în care instanţa a interpretat probele şi nu un aspect de nelegalitate.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea petitului de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor atât timp cât nu s-a derulat o procedură de expropriere, critica nu este fondată.

Instanţele de fond au reţinut ca aspect factual, că reclamanta este îndreptăţită la obţinerea unei juste despăgubiri, în condiţiile în care dreptul de proprietate, un drept fundamental reglementat de dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, i-a fost încălcat de către pârâte, prin impunerea servituţii de utilitate publică, servitute care este menţinută şi în prezent.

Pierderea elementelor esenţiale ale dreptului de proprietate, deşi persoana rămâne, formal, proprietarul bunului, cu privire la care însă nu mai poate exercita nici un atribut din conţinutul dreptului, în lipsa unei prealabile şi juste despăgubiri, afectează dreptul, în substanţa sa, şi reprezintă o încălcare din partea autorităţilor statului, sancţionată de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Se poate spune, chiar dacă nu s-a derulat o procedură de expropriere, că recurenţii au generat, în sarcina reclamantei, o interdicţie în legătură cu un exerciţiu complet al dreptului său de proprietate, determinată de un interes public, dar nu şi-au îndeplinit şi obligaţiile pozitive corelative, şi anume de a expropria, în drept, bunul şi de a-i oferi titularei dreptului de proprietate o compensaţie financiară corespunzătoare indisponibilizării bunului.

Aceasta întrucât nu se poate admite că realizarea unor obiective de politică socială de interes public de către autorităţile statului să fie suportate doar de o persoană anume, în speţă, reclamanta.

În concluzie, proporţionalitatea în materia privării de proprietate este legată de obligativitatea autorităţilor de a stabili despăgubiri pentru bunul pierdut, calculate în funcţie de pierderea suferită de proprietar.

O altă condiţie a proporţionalităţii unei privări de proprietate este aceea ca indemnizarea să survină într-un interval de timp rezonabil de la momentul pierderii proprietăţii, întrucât proporţionalitatea impune ca interesele divergente să sufere o satisfacere a lor concomitentă.

Sub acest aspect, consecinţele instituirii unei servituţi de utilitate publică asupra terenului reclamantei, fără plata vreunei despăgubiri şi fără urmarea procedurilor legale de expropriere care să fundamenteze o astfel de plată, reprezintă o ingerinţă severă în dreptul său de proprietate şi, ca atare, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Privarea de bun suportată de reclamantă în circumstanţele expuse mai sus constituie, totodată, şi o încălcare a art. 44 alin. (3) din Constituţia României, care obligă autorităţile statului, atunci când interesul general o impune, să procedeze la o expropriere în condiţiile legii şi doar cu „dreaptă şi prealabilă despăgubire”, ceea ce, în speţă, nu s-a realizat.

Ca atare, în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor enunţate din legea fundamentală, Curtea a menţinut soluţia primei instanţe, de acordare a despăgubirilor către reclamantă, ca mijloc de reparaţie pentru privarea de proprietatea imobilului în litigiu.

Criticile referitoare la modalitatea de evaluarea a despăgubirilor, pun în discuţie aspecte de evaluare a probelor, întrucât nu pot fi cenzurate din perspectiva nerespectăriii unor criterii legale de evaluare cum sunt, de exemplu, cele prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică, respectiv preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativteritorială, în stabilirea căruia se pot lua în calcul comparabile privind tranzacţiile efectuate pe piaţa imobiliară, la care se pot aplica eventuale corecţii negative.

Expertul desemnat în cauză a evaluat proprietatea reclamantei prin compararea acestei cu proprietăţi similare ce au fost vândute (comparabile) sau care au fost oferite spre vânzare pe piaţă în trimestrul al doilea al anului 2016 pentru a stabili valoarea de circulaţie a terenului, cu luarea în considerare şi a altor criterii de comparaţie cum ar fi: amplasamentul, suprafaţa, forma, gradul de echipare a terenului, modul de utilizare a proprietăţii etc.

Pe de altă parte, potrivit regulii exprimate în adagiul probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat, recurenţii formulând obiecţiunile la raportul de expertiză, aveau sarcina de a proba ceea ce afirmă.

Prin urmare, chiar în contextul în care instanţa de apel a respins obiecţiunile formulate de pârâţi, critica nu ar putea fi primită întrucât examinarea utilităţii şi a concludenţei unor probe în soluţionarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanţă în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs.

În baza aceluiaşi raţionament, nici criticile vizând cuantumul despăgubirii acordate reclamantei şi supraevaluarea imobilului, nu ar putea fi primite. Faptul că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de recurent cu privire la cuantumul despăgubirii cuvenite reclamantei pune în discuţie o greşită stabilire a situaţiei de fapt în raport de probele administrate.

Or, aşa cum s-a arătat, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele ci, doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ.

Faţă de aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1)pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente cauzei şi, în consecinţă, va respinge, ca nefondat, recursul pârâţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 153/A din 15 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2022.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here