Denunțul și denunțătorul în procesul penal

Suntem aproape convinşi de faptul că România este o ţară în care profesia de bază este aceea de „infractor” şi că fiecare cetăţean a încheiat o convenţie mutuală cu DNA-ul în sensul de a trece pragurile tocite ale acestei structuri poliţieneşti care se ocupă de anchete din ce în ce mai ample, fără a fi mânată de scopurile pentru care a fost înfiinţată o astfel de structură, ci pentru a răspunde unor necesităţi economice sau politice individuale ori de grup.

Se pare că s-a dus vremea condamnărilor bazate pe interceptări telefonice (care nu spuneau ceva relevant, dar care erau interpretate de către procurori după bunul plac), deoarece DNA-ul şi-a schimbat „tactica” anchetelor.

Acum este la „modă” delaţiunea şi dacă ajungi în faţa procurorilor DNA, eşti convins de aceştia că trebuie să devii denunţător „dacă vrei să-ţi fie bine”.

Dacă suntem convinşi că am scăpat de regimul comunist, suntem convinşi că nu am scăpat de metodele folosite de fosta Securitate a statului totalitar, care trimitea în beciurile reci şi umede ale aresturilor, oameni denunţaţi că nu au slăvit suficient pe conducătorul iubit, Nicolae Ceauşescu.

Până la urmă nu s-a schimbat nimic în justiţia noastră, care parafazându-l pe I.L. Caragiale – este formidabilă dar lipseşte cu desăvârşire.

Poate vă întrebaţi de ce facem această afirmaţie ? Pentru că cei care erau arestaţi de securitatea ceauşistă pe baza unor banale denunţuri, apoi erau condamnaţi de nişte marionete cărora le spuneau judecătorii (care erau numiţi de partidul comunist, după o selecţie riguroasă, dar nu bazată pe profesionalism, ci pe slugărnicia faţă de sistem).

Astăzi, oare s-a schimbat ceva ? S-au format structuri „specializate” care au „primit misiuni suportante” – să bage la beci pe unii şi să protejeze pe alţii.

Realitatea juridică a dovedit că denunţătorul a luat „ţeapă” deoarece pentru a beneficia de cauza de reducere a pedepsei, denunțătorul trebuie să faciliteze obţinerea de probe pentru a fi reţinută răspunderea penală a celui denunţat.

De aceea, nu ar trebui să se considere că declaraţia de martor a denunţătorului reprezintă o facilitare dacă el nu prezintă şi alte probe temeinice.

Nu poate fi considerat denunţ, declaraţia unui cosuspect ori coinculpat dată în procesul penal prin care se aduce la cunoştinţă procurorului infracţiune pentru care anterior, aceasta se sesizează din oficiu, deoarece faptele menţionate în denunţ trebuie să fie noi, să nu fi fost cunoscute de organul de urmărire penală.

În această situaţie, nu se aplică nici cauzele de reducere a pedepsei la jumătate, iar declaraţiile cosuspectului/coinculpatului nu au nici o oferta probantă în sine, dacă nu sunt confirmate de alte probe obiective.

O altă tactică neloială pentru obţinerea de probe este aceea în care se dispune trimiterea în judecată a unui/unor coinculpaţi şi disjungerea faţă de alţi coinculpaţi, acuzaţi faţă de aceiaşi infracţiune, în calitate de autor, instingator ori complice.

După disjungere, se formează un nou dosar penal în care vor fi cercetaţi doar unii din coinculpaţi şi în care coinculpatii trimişi în judecată vor fi audiaţi ca martori.

S-a dovedit că, o astfel de declaraţie de martor chiar subiectivă de ar fi, este suficientă pentru trimiterea în judecată şi apoi condamnarea coinculpatului/coinculpaţilor.

În unele situaţii, coinculpatul, trimis iniţial în judecată, a negat participarea altui coinculpat la comiterea faptei.

După trimiterea în judecată, este audiat ca martor şi declară că şi coinculpatul a participat la comiterea aceleiaşi fapte şi organul judiciar nu-şi pune întrebări dacă depoziţia de martor nu este mincinoasă. Din contră, pe baza ei reţine vinovăţia coinculpatului, pe care îl trimite în faţa instanţei.

La rândul ei, instanţa nu îşi pune vreo întrebare să înlăture ca fiind necredibilă această probă, îl condamnă pe inculpat pe baza ei, fără a exista alte probe de vinovăţie.

În concluzie, este în afara legii practica procurorului de a reţine chiar existenţa unor indicii temeinice privind suspiciunea rezonabilă că s-a săvârşit o infracţiune pe baza unei declaraţii/denunţ al unei persoane audiată ca coinculpat/martor, fără a exista alte probe de alt fel care să genereze credinţă că cel denunţat a comis fapta respectivă.

Dacă o persoană este acuzată de luare de mită, constând în primirea unei sume de bani de la un terţ, fără a fi surprinşi în flagrant delict, vinovăţia să poată fi reţinută dacă :

-procurorul dovedeşte că, în prealabil a existat suma de bani în posesia celui care pretinde că a remis-o mituitului deoarece sustinerea dată a sumei poate fi fictivă,

-ulterior, procurorul dovedeşte că s-a remis suma de către mituitor şi că ea a ajuns în posesia acestuia, apoi că suma a fost găsită în posesia mituitului, fie în numerar, fie în bunurile pe care le- a achiziţionat cu acea sumă, fie în conturile sale bancare,

-cea de a treia etapă, găsirea sumei, se poate deduce şi din alte probe, dacă inculpatul şi-a îndeplinit în mod defectuos sarcinile de serviciu în legătură cu care se pretinde că a primit suma, iar veniturile sale ilicite sunt disproporţional mai mici decât bunurile pe care le deţine în realitate.

Dosarele penale instrumentate pe baza denunţurilor formulate în prezent de politicieni cercetaţi pentru fapte de corupţie, fără a fi administrate probe temeinice care să confirme dincolo de orice îndoială, primirea unor sume enorme cu titlu de mită în folosul personal sau al derulării campaniei electorale ale unor partide, din punct de vedere juridic (referindune la loialitatea şi legalitatea administrării probelor şi stabilirea vinovăţiei) sunt sortite eşecului.

Însă, nu trebuie să fim surprinşi dacă justiţia va dispune condamnarea celor denunţaţi pe baza unor astfel de depoziţii, pentru a ni se confirma încă o dată că judecătorii şi-au făcut datoria faţă de procurorii (foşti lor colegi) şi a se acoperi perioada în care cei condamnaţi au fost arestaţi, printr-o soluţie formală de condamnare, care evident reprezintă o injustiţie intolerabilă, dar care caracterizează o ţară care ar face parte încă din fostul bloc comunist şi nu ar fi o membră cu drepturi depline a UE, dar totuşi o ţară la marginea Europei, chiar graniţa de Nord Est şi Est, care se doreşte de partenerii noştri internaţionali a fi un stat poliţienesc şi nu un stat de drept cu o democraţie de tip occidental.

Prof.univ.dr.(av.) Florentin SCALEŢCHI