În octombrie 2023, a fost propusă în formă de proiect Strategia Națională pentru Românii de Pretutindeni 2023-2026. Este foarte binevenită, este lăudabil că există, la fel ca și cea dintre anii 2017-2020, și abordează multe chestiuni foarte importante și bune. Nu vom intra în detaliul analizei punctuale a acesteia, pentru că analiza noastră de față se concentrează totuși pe un alt aspect – și anume pe răspunsul la întrebările de ce trebuie să facem aceasta, de ce este bine să ajutăm minoritățile românești de peste granițe, de ce este în interesul nostru și de ce trebuie să fie o chestiune fundamentală pentru abordarea geopolitică a României în regiune?
Iar aici probabil că răspunsul nici nu este de datoria Strategiei menționate mai devreme, ci răspunsul ar trebui să facă parte dintr-o altă strategie mai amplă, mai ambițioasă, mai adecvată, o strategie regională pe care nu o avem. Pentru că aici vorbim și despre motive foarte practice ca să susținem minoritățile românești de peste hotare, motive concrete și pragmatice de natură politică, geopolitică, economică, de soft power, dar și de drept internațional. Trebuie să înțelegem că, la fel cum minoritățile din interior sunt esențiale pentru dezvoltarea României, la fel sunt și minoritățile de peste granițe. Pare că lipsește viziunea de statut regional, de anvergură geopolitică regională a României.
Statutul României în regiune și al minorităților românești din jurul României
Pentru început, facem o scurtă prezentare a situației actuale a minorităților românești din jurul României și a legăturii dintre această situație și statutul regional al României. Pentru că multă lume, în această perioadă, a fost consternată și frustrată de atitudinea lipsită de respect a Austriei referitor la aderarea României la spațiul Schengen. Se întrevede destul dispreț, complex de superioritate și indolență.
Probabil că există destule persoane care știu că, în timp ce România acordă câte un loc din oficiu în Parlamentul României minoritarilor sârbi și bulgari (și foarte bine că o face, nu aceasta este problema), cu drepturi depline, în Serbia autoritățile îi asimilează forțat pe etnicii români, serviciile secrete sârbești îi arestează, îi intimidează și îi amenință periodic pe liderii românilor de acolo și îi împart artificial în „vlahi”, care ar vorbi o limbă inventată „vlahă”, și români (ne bucurăm că proiectul Strategiei Naționale pentru Românii de Pretutindeni menționează această chestiune la pagina 17). Exact pe același calapod pe care sovieticii au inventat „limba moldovenească” și „poporul moldovenesc” în 1924, noi am scris despre procesul inventării acestora într-o analiză disponibilă aici.
Despre așa-zisa „limbă vlahă” din Serbia și tratamentul inuman aplicat de autoritățile sârbești românilor din Serbia putem citi într-un volum scris chiar de către un român din Serbia, Slavoljub Gacovic (nu trebuie să ne mire sârbizarea forțată a numelor românilor din Serbia, proces aflat în desfășurare și astăzi, după cum autorului i-a fost confirmat de către o persoană direct afectată), unde acesta afirmă răspicat că: „Politica de asimilare agresivă asupra întregului popor român (vlah) din Serbia estică s-a întins pe calea represiunii ideologice a activității tuturor instituțiilor din societatea sârbească (…) încă din perioada Primei răscoale sârbești până astăzi” (p. 473). Așadar, asimilarea agresivă, intimidarea, amenințarea românilor din Serbia reprezintă o practică instituționalizată consecventă a autorităților sârbești, în privința căreia reprezentanții României nu au făcut nimic, pentru că ea continuă nestingherită. Ce fel de statut are România în regiune dacă un stat ca Serbia își poate permite să împartă comunitatea românească de acolo în români și „vlahi”, care ar vorbi o limba inventată, limba „vlahă”, și să nu fie aspru taxată de România? Ne mai mirăm că Austria a tratat cum a tratat românii și România dacă permitem Serbiei un astfel de comportament?
În același timp, în Grecia și în Bulgaria, aromânii și românii nu sunt nici măcar recunoscuți ca minoritate și suferă și acolo, la fel ca în Serbia, din cauza practicilor agresive ale autorităților. De exemplu, acum câțiva ani, liderul comunității românilor din Bulgaria, Ivo Ghoerghiev, a ajuns să ceară azil politic în România, mărturisind că a fost torturat fizic și psihic constant de autoritățile bulgărești, mărturisind că au existat tentative de asasinat la adresa sa din partea poliției sau a serviciilor secrete bulgărești. Vorbim și despre procese penale înscenate, amenințări, intimidări, pentru că unii români din Bulgaria au îndrăznit să organizeze cursuri de limba română, bineînțeles, nesusținute financiar de statul bulgar. Despre astfel de lucruri vorbim în Bulgaria, unde se pare că singurii români care sunt buni sunt doar aceia care cheltuiesc sume enorme, probabil în jur de 1 miliard de euro anual, pe litoralul bulgăresc. Aceste atitudini par inexplicabile și imposibil de înțeles. Cum permitem ca Bulgaria să nu recunoască măcar minoritatea românească, în timp ce la noi bulgarii au membru din oficiu în Parlament sau în timp ce românii cheltuiesc miliarde de euro pe litoralul bulgăresc? Astfel încât, din nou, nu ne mai putem mira de comportamentul Austriei, pentru că astfel de chestiuni esențiale și lipsuri regionale ale României ce țin de statut, de atitudine, de greutate geopolitică, de soft power se văd, se simt la nivel internațional, iar noi toți suportăm ulterior consecințele.
Ceea ce este România pentru minoritățile din țară, adică o excepție pozitivă nu numai în Europa, ci chiar în lume, la fel trebuie să fie România și pentru minoritățile românești din afara granițelor. Desigur că unele mărturii ale unor oameni ca Eginald Schlattner, scriitor și preot sas de lângă Sibiu, care spune că „această țară (n.r. România) vine din istorie cu “acquis”-ul comunitar însușit, pe care-l și depășește la capitolul toleranță față de minorități. (…) În Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic în Europa!”, sunt mai puțin făcute publice decât plângerile de la Washington ale lui Kelemen Hunor, care și amenință subtil atunci când spune că unele „drepturi” țin și de politica de securitate a zonei, dar realitatea este bine știută de minoritarii din România.
Revenind, multă lume este probabil consternată de faptul că este posibil ca Viktor Orban să declare chiar în România că nu a recunoscut niciodată că Transilvania este parte a României, iar acest lucru a rămas fără consecințe imediate. Sau cum este posibil ca președinta Ungariei, în frecvente vizite „private” în România să facă o mulțime de acțiuni care tulbură societatea, cu iz revizionist, nu cu aer de Europa secolului XXI.
Toate aceste atitudini lipsite de respect față de România par inexplicabile și consternează societatea românească, la fel ca și lipsa de răspuns a reprezentanților României. Dar de unde vine această lipsă de respect? De unde vine acest statut al României în regiune, care pare că acceptă orice?
Lipsa de atitudine și lipsa de strategie
Una dintre cauze este lipsa de atitudine a reprezentanților României (cum să nu iei atitudine concretă imediată față de provocările inconștiente ale unor oficiali maghiari, oricare ar fi ei, care fac astfel de declarații în România?), iar o altă cauză este lipsa de politici, de strategie, de viziune a acelorași reprezentanți ai României, care au părut că lasă impresia pentru toate statele din regiune că România permite orice, din punct de vedere economic, strategic, logistic, energetic, la adresa minoritarilor români și chiar, uneori, la adresa cetățenilor români. Iar statele respective, bineînțeles, din acel moment, chiar și-au permis orice, inclusiv exemplele date de noi mai sus, singurii români „buni” în Grecia sau Bulgaria fiind cei care contribuie cu miliarde de euro la bugetele statelor respective. Din păcate, concetățenii noștri care merg acolo știu prea puține despre condiția celorlalți români, cei autohtoni din statele respective, și umilințele și intimidările la care sunt supuși aceștia.
Numai că această lipsă de atitudine, de politici și de viziune din partea reprezentanților României nu au repercusiuni doar la adresa minoritarilor români din țările vecine, care se văd amenințați, arestați, intimidați de serviciile secrete și autoritățile statelor respective, dar au repercusiuni și la adresa noastră, a tuturor cetățenilor din România, pentru că statul nostru nu beneficiază de respect în regiune și toate interesele noastre comune economice, energetice, strategice, culturale, securitare au de suferit și pe termen scurt, dar și pe termen lung.
Cu alte cuvinte, pierdem cu toții din cauza acestei lipse de atitudine a reprezentanților României și a lipsei de respect pe care ei o generează în regiunea noastră. Vom explica mai jos, dar mai întâi am arătat foarte pe scurt situația minorităților românești din regiune (cu excepția românilor din Ucraina, despre care pe portalul LARICS s-a scris pe larg în mai multe analize precedente disponibile aici, aici sau aici).
De asemenea, precizăm că în această analiză este vorba doar despre comunitățile istorice românești. Despre potențialul uriaș al diasporei românești, despre problemele și nevoile lor specifice, despre cât de mult pot ajuta acestea România și trebuie ca România să le ajute pe ele, despre cât de mult pierdem cu toții în urma absenței unei abordări energice, este nevoie de o altă, probabil viitoare, analiză.
Scopurile și motivele pentru o strategie regională a României care să includă comunitățile românești de peste granițe
Într-o strategie regională a României trebuie stabilit rolul direct pe care România și respectivele comunități menționate mai sus trebuie să îl joace politic, geopolitic, economic în zonă, lucru care pare că deocamdată lipsește. Pentru că sunt astfel de avantaje.
O precizare fundamentală este faptul că trebuie să privim lucrurile acestea în mod realist, pragmatic, nu la modul etnocentrist sau sentimentalist. Aceasta este o chestiune cât de poate de practică și cât se poate de concretă, cu potențiale beneficii pentru respectivele comunități, pentru România, dar și pentru țările-gazdă ale lor și pentru regiune.
Așadar, de ce să facem ceea ce vrem să facem, adică de ce să ajutăm minoritățile românești din jurul granițelor? Dacă răspunsul este doar „pentru că sunt români”, acesta nu dezvăluie deloc întreaga importanță a acestui proces. Așadar, motivele suplimentare ar fi următoarele:
1. Pentru că, în primul rând, vorbim despre comunități umane profund discriminate și fără drepturi elementare în secolul XXI, într-o Europa care se vrea democratică și incluzivă. Cum putem să pretindem că luptăm pentru o astfel de Europa, dar să închidem ochii la încălcarea flagrantă a drepturilor unor comunități întregi de lângă noi, pentru care suntem și noi responsabili? Nu suntem responsabili doar pentru minoritățile din interiorul României, pentru care România a făcut foarte multe, ci și pentru minoritățile românești din afara granițelor, pentru care reprezentanții României nu au făcut aproape nimic. A durat 30 de ani ca să nu mai fie recunoscută o invenție sovietică și, ulterior, a serviciilor secrete ucrainene (SBU), „limba moldovenească” din Ucraina, după cum am arătat în istoricul acestei invenții aici.
Motivul este, așadar, că vorbim despre comunități oprimate din jurul nostru, care, conform normelor internaționale în vigoare, ar trebui să beneficieze de cu totul alte drepturi, deci este o chestiune care ține de dreptul internațional. Ne preocupă tot felul de comunități „marginalizate” sau imaginate din România, dar închidem ochii la sute de mii de oameni care sunt făcuți „vlahi” de Belgrad? Este o chestiune de drept internațional, este o chestiune de apărare a unei comunități de oameni discriminați și nedreptățiți de politicile unui stat. Aceasta este o datorie a oricărui stat democratic, indiferent de etnie, iar noi suntem responsabili.
2. În al doilea rând, vorbim despre respectul regional pentru România, despre statutul nostru în Europa și în regiune. Am fost și suntem cu toții consternați de tratamentul Austriei raportat la aderarea la Schengen. Mult dispreț, complex de superioritate și indolență. Dar acest comportament al Austriei raportat la România nu este singular în regiune și nici nu a venit de nicăieri. Pentru că niciun stat din această regiune nu va avea niciun pic de respect pentru România atunci când vede cum reprezentații noștri au abandonat minoritățile românești din afara granițelor. Niciun stat din acesta regiune nu și-a abandonat propriile minorități din afara țării cum au făcut-o reprezentanții și strategiile României.
Aici este vorba despre respect, este vorba despre statut, este vorba despre proiectarea intereselor conaționalilor dintr-un alt stat. Din păcate, privind la situația românilor din Serbia, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Ucraina, nu a existat așa ceva. De aici, respectul zero pentru Statul Român din aceste părți și nu avem de ce să ne arătăm surprinși. De aici, implicit, respectul zero pentru România și din Austria. Iar noua „aderare” Schengen pe apă și în aer, cu multe condiții umilitoare, nu face decât să dovedească aceasta încă o dată.
Iar dacă unii dintre noi își închipuie că această lipsă de statut regional și de respect pentru România nu are dezavantaje în planul concret, cât se poate de practic, de realist, pentru fiecare dintre noi, se înșală. Pentru că lipsa de respect pentru România de multe ori se extinde la lipsa de respect pentru antreprenorii români care au afaceri în regiune. Lipsa de respect pentru România uneori se extinde asupra turiștilor sau călătorilor români prin regiune. Lipsa de respect pentru România se extinde și asupra unor proiecte energetice, asupra unor decizii politice care se iau în regiune sau se iau de către alții raportat la regiune, lucruri care ne afectează pe noi toți, pe o multitudine de dimensiuni, pentru o perioadă foarte lungă de timp.
Pe scurt, România nici măcar nu este la masa regională atunci când se abordează multe chestiuni și se iau decizii importante, nici nu mai vorbim despre masa de negociere europeană. Iar aceasta este o consecință inclusiv a lipsei de respect (probabil și a lipsei de voință sau de expertiză a reprezentanților politici ai României) și de statut adecvat pentru România în regiune, care vine inclusiv din faptul că toată lumea observă cum decidenții politici au abandonat proprii conaționali de peste hotare. Aceste lucruri contează, și nu numai în regiunea noastră, ci peste tot în lume. Respectul pe care și-l câștigă un stat vine inclusiv din modul în care decidenții săi au grijă de proprii cetățeni și de proprii conaționali de peste hotare. Aceasta este prima carte de vizită a unui stat.
3. Un al treilea motiv foarte important vine din avantajele directe pe care grija, preocuparea adecvată pentru aceste comunități românești din afara țării le-ar avea pentru România și chiar pentru întreaga noastră regiune.
Brand de țară. De exemplu, se caută de atâta timp mai mult sau mai puțin sincer un brand de țară. Ei, bine, el deja există pentru România, începând din Cehia, Slovacia și Polonia și până în Munții Pind din Grecia, din Croația și până în Basarabia – iar acesta se numește cultura așa-zisă „vlahă”. În toată această zonă extrem de vastă, „vlahii” (adică parte intrinsecă din cultura noastră românească) au fost și sunt încă renumiți și apreciați pentru tradițiile și cultura lor legată de munți, de păstorit, de brânzeturi, de civilizația lemnului și de o cultură ecologică tradițională ce a reușit să păstreze în centrul Europei ecosisteme, faună și floră exterminate în mare parte din restul Europei (urșii, lupii sau râșii din România sunt doar câteva exemple). Ca o paranteză, doar ca alte exemple, una dintre marile campioane ale schiului alpin, din Slovacia, se numește Petra Vlhova, adică Petra „Vlaha”, iar în toată regiunea sunt multe companii mai mari sau mai mici care produc și comercializează lactate sau brânzeturi care conțin numele de „vlah”, ca să convingă publicul de calitatea acestora.
Iar în tot acest timp, sporturile de iarnă, protejarea pădurilor și industria oieritului din România au fost lăsate în beznă de decidenți, care se prefac în mod continuu că ei caută cu lumânarea un etern brand de țară sau proiect care numai nu se conturează pentru ei, dar care este deja prezent în toată regiunea noastră. Iar prin brand de țară noi nu ne referim numai la logo-ul turistic din imaginea de mai jos, relativ reușit din punct de vedere strict estetic, ci ne referim la un întreg proiect strategic din spatele lui, care nu există în viziunea decidenților de la București, deși el există pe teren, fără ca cineva să îl scoată în evidență sau să aibă avantaje de pe urma lui. Vorbim, așadar, de imaginea României în Europa și în lume, care trebuie să aibă o anumită anvergură regională, un anumit specific, pe care deja le are pe teren, dar nu și în vreo strategie.
Iar de un brand de țară bine conceput și de o strategie de dezvoltare din spatele lui pot beneficia atât de mulți producători și antreprenori români, imaginea și statutul României. Dăm doar un exemplu pentru avantajele pentru producători, pentru că, dacă din brandul de țară al Franței sau Italiei poate să facă parte brânza franțuzească sau italienească, cu plusurile și minusurile lor, de ce brânza din România nu ar putea reprezenta același lucru pentru noi? Din punct de vedere al tradiției, atât ca răspândire geografică (din nordul Carpaților slovaci și până în Munții Pind din Grecia), dar și ca vechime, se poate spune destul de clar că rivalizăm cu cele două branduri din Franța sau Italia și chiar le depășim uneori, inclusiv la calitate.
Soft power. Dacă este greu de înțeles și imposibil de justificat de ce din punct de vedere uman, într-o epocă în care ne mândrim cu așa-zisă toleranță, incluziune, respect reciproc etc., reprezentanții Statului Român nu au făcut aproape nimic pentru minoritățile românești de peste granițe, este la fel de greu de înțeles de ce nimeni de la București nu s-a preocupat de latura strategică a problemei, de uriașul potențial de soft power pe care îl reprezintă aceste comunități românești care se întind din Grecia până chiar în Croația și există memoria apartenenței la etnia „valahă” chiar în Polonia și Slovacia.
Iar partenerii de dialog din țările respective nu sunt cu toții atât de hotărâți să nege orice discuții sau drepturi pentru români/aromâni ca în Bulgaria, Serbia sau Grecia, unde românii nord-dunăreni sunt foarte așteptați să își cheltuiască banii de vacanță, miliarde de euro care se duc în statele respective, dar unde abia se așteaptă ca românii localnici sud-dunăreni să dispară de tot. De exemplu, în Polonia sau Slovacia, partenerii de dialog sunt de altă factură și au încercat uneori chiar ei să facă proiecte care să păstreze și să scoată în evidență remarcabila cultură „valahă” din țările lor, care ne apropie.
Așadar, vorbim despre „vlahi” sau „valahi”. Cum se poate ca Statul Român să neglijeze să își asume explicit, printr-o strategie, apartenența „vlahilor” la identitatea românească? Toate mărturiile istorice, lingvistice, culturale nu fac decât să ateste această apartenență identitară. Ar fi o greșeală uriașă ca România să nu își asume și să nu urmărească afilierea „vlahilor” la o identitate comună cu a noastră. Până la urmă, de această neasumare totală din partea României profită și Serbia sau Bulgaria atunci când pretind că „vlahii” ar fi altceva decât românii. „Valahii” din Polonia nu mai au memoria etnonimului „român”, ci doar a exonimului „valah”, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să abandonăm tot restul moștenirii etnice, istorice, lingvistice, culturale dintre noi.
Este un capital uman și cultural absolut uriaș (munții, păstoritul, ecologia – protecția faunei, fabricarea brânzeturilor și lactatelor, lucratul în lemn etc.) care este cu totul neglijat până când probabil va dispărea, dar din punct de vedere strategic este o greșeală imposibil de justificat dacă nu se face nimic în această direcție.
Proiectul strategic regional al României
Astfel de comunități și minoritățile românești ajută la înțelegere reciprocă mai bună, la o apropiere între state, dar și la conturarea unei identități regionale transnaționale, la stabilirea unui numitor comun specific pentru această regiune, care poate fi „cultura valahă”, cu epicentrul în România. Acesta trebuie să fie obiectivul-cheie al unei strategii regionale a României, acela ca România să fie epicentru, iar o astfel de strategie propusă de noi îl poate atinge. Din acest obiectiv-cheie pot deriva o multitudine de obiective specifice politice, geopolitice, economice, energetice, logistice, culturale, umane. Dar trebuie să ne asumăm acest proiect.
Tot capitalul uman și cultural există deja acolo, bunăvoință din partea unor state-gazdă există deja, altele trebuie să fie convinse și avem instrumentele necesare ca să le convingem. Tot ceea ce pare să lipsească este voința sau viziunea de a face acest lucru din partea majorității reprezentanților politici ai României. Este nevoie ca din punct de vedere strategic să avem o strategie incluzivă, integrată în acest sens, aceasta este o oportunitate specifică pe care o are România în această zonă.
Repetăm, vorbim aici despre o viziune, despre o întreagă strategie regională, ce poate aduce beneficii uriașe economice, culturale, diplomatice, strategice și geopolitice. Vorbim despre o cu totul altfel de anvergură și de atitudine a României în zonă. Comunitățile respective o așteaptă din partea noastră, unele tacit, altele mai vocal, dar este ceva ce trebuie să facem, este o ocazie ce nu poate fi ratată, pentru că viitorul nu ne va ierta și vom avea prejudicii semnificative dacă nu facem aceasta.
Exemple de comunități „vlahe”. Iată mai jos doar câteva exemple din Slovacia, Polonia și Cehia, unde comunitățile „valahe” sunt mândre de moștenirea lor culturală comună, și-o afirmă, chiar dacă nu mai vorbesc limba română. Iar această moștenire culturală nu ar trebui deloc neglijată de Statul Român, ci ar trebui să profităm de ea.
Munții Carpați
Iată drept exemplu o inițiativă recentă a unui proiect al unor oameni din România, întreprins împreună cu unii „valahi” din Cehia, din Moravia, căruia i se făcea reclamă pe pagina unei organizații a „valahilor” din Polonia, proiect care suntem bucuroși să vedem că beneficia și de sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.
Există deci conștiința unor origini și legături comune, a unor tradiții comune, a unei comunități de elemente identitare și culturale în Slovacia, Cehia, Polonia și România, iar dacă România nu se ridică la înălțimea așteptărilor și nu capitalizează de pe urma acestei moșteniri semnificative a „valahilor” din Europa Centrală și din Balcani, ar face o foarte mare greșeală strategică. Este limpede că există o cerere pentru această implicare, o nevoie, chiar din partea oamenilor din Moravia din Cehia, chiar din Slovacia sau Polonia.
În Polonia, avem exemplul acestui proiect care, conform propriei descrieri, încearcă să protejeze moștenirea „valahă” de acolo, tradițiile și cultura sa unică, pe care o împărtășim: „Proiectul Traseul Cultural Valah presupune realizarea unui traseu cultural internațional bazat pe moștenirea muntenească. Refacerea patrimoniului istoric și cultural local prin activități (inventarierea resurselor culturale, instruire și ateliere culturale, publicații despre cultura muntenească, „evenimente vlahe” (pe baza ciclului pastoral și pășunatul oilor) ne va permite să redescoperim și să reamintim acest patrimoniu uitat.”
Aceeași pagină a organizației din Polonia și Slovacia vorbește despre un eveniment de mulțumire pentru regele Matei Corvin (etnic român, rege al Ungariei), care a acordat privilegii valahilor din Slovacia. Valahi care sunt considerați de comunitatea goralilor din Slovacia drept strămoșii lor: „550 de ani de la acordarea privilegiilor regale de către Matei Corvin valahilor, strămoșii noștri care au pus bazele culturii Goral.”
Despre legăturile așa-zișilor boici, lemki sau gorali din Ucraina, Slovacia și Polonia cu elementul românesc „valah” vorbesc chiar și unele cercetări științifice poloneze (pag. 16). De ce trebuie să vorbească doar cercetătorii polonezi despre acestea (deși este foarte bine că o fac!), dar nu și reprezentanții României printr-o strategie adecvată?
Face România ceva pentru a sprijini, pentru a dezvolta și păstra, dar și pentru a beneficia de această moștenire culturală uriașă lăsată de „valahii” Carpaților nordici? Dacă nu face, este o foarte mare greșeală strategică. Repetăm, nu vorbim din punct de vedere sentimentalist sau etnocentrist, ci vorbim din punct de vedere strategic și cultural.
Nu ne putem aștepta ca oamenii respectivi să își asume o identitate „românească” ad literam (după sute de ani de izolare de spațiul majoritar românesc) sau să vorbească limba română, așa cum spun strategiile actuale ale României, ci România este cea care trebuie să își asume și identitatea „vlahilor” și să construiască punți de legătură cu statele-gazdă ale acestor comunități și cu comunitățile respective. Nu neapărat pentru legături etnice, ci pentru legături culturale, economice etc.
Beneficiile potențiale sunt enorme, pentru că vorbim despre elementele comune și specifice ale unei culturi care se întinde, după cum am mai spus, din Munții Pind, din Grecia, până în Slovacia, Cehia și Polonia. Vorbind strict pragmatic, fără sentimentalisme, ce fel de stat ar renunța la beneficiile strategice ale unei asemenea moșteniri culturale? Răspunsul este că niciunul. Atunci de ce decidenții din România nu ar face nimic în continuare?
Dacă o astfel de strategie ar fi bine făcută, prin urmașii deportărilor staliniste din țările din Asia Centrală, am avea o punte culturală pe care o putem deschide și cu statele din această zonă, cu oportunități pentru ambele părți – aceste state caută să își diversifice relațiile cu țări din Europa și Asia, ținând cont de situația lor geopolitică, prinse între Rusia, China și Iran sau Turcia, în timp ce resursele de hidrocarburi sau chiar turismul și oportunități de afaceri ar putea fi în interesul României.
Exemple de „așa nu”, ca în Ungaria, Turcia și Federația Rusă
Sigur că este obligatoriu să punctăm faptul că nu ne dorim ca România să beneficieze de pe urma comunităților din străinătate similar modului în care Ungaria instrumentalizează și manipulează minoritatea maghiară de peste hotare, în special din România, după ce Viktor Orban a cumpărat toată presa de limba maghiară din România, ca să își poată disemina liniștit mesajele, oricare ar fi acelea. Și știm ce mesaje împrăștie de la Tușnad în fiecare an (raportat la acest subiect, este imposibil de înțeles de ce un oficial al unui stat care a declarat explicit că nu recunoaște granițele statului în care face declarațiile respective mai este primit în vizite private aici). În timp ce reprezentanții Statului Român au asista pasiv la acest proces, combinat cu planul Kos Karoly, combinat cu campania de așa-zise retrocedări mai mult decât suspecte, inclusiv către unguri africani.
Și sub nicio formă nu ne dorim ca România să facă acestea în același mod în care Turcia instrumentalizează musulmanii și turcii de peste hotare și înființează așa-zise „agenții umanitare și culturale”, conduse de un viitor șef al serviciilor secrete turcești, actualul ministru de externe Hakan Fidan. Apoi, filiala acestei agenții „culturale și umanitare” TIKA din Asia Centrală a fost condusă de Ali Özgün Öztürk, cumnatul lui Hakan Fidan, șeful serviciilor secrete turcești din acea vreme. Despre acest Ali Özgün Öztürk au existat informații că de fapt ar fi executat sarcini de spionaj cât timp era șef al TIKA în Asia Centrală. Un alt exemplu, care ne arată cum sunt folosite uneori astfel de agenții de către Turcia, este al fostului șef al filialei TIKA din Gaza, Muhamad Murtaja, care a fost condamnat în 2018 la 9 ani de închisoare în Israel pentru atribuirea unor fonduri din Turcia în favoarea teroriștilor Hamas, iar surse din Israel spuneau că „Agenția turcă TIKA furnizează fonduri către Hamas cu știința lui Erdogan”.
Despre această agenție, o analiză citată de noi mai devreme spune explicit că „În unele operațiuni, TIKA a fost folosită drept acoperire, cu zeci de agenți MIT (n.r. serviciile secrete turcești) plasați drept lucrători pentru întrajutorare și dezvoltare.” Această agenție TIKA, despre care sunt mai multe rapoarte că este un instrument al lui Erdogan, că este de multe ori doar o acoperire pentru spionaj, pentru agenți infiltrați ai serviciilor secrete turcești, a fost lăsată foarte liniștită să își deschidă o filială la București în martie 2022. Imposibil de înțeles de ce, mai ales ținând cont de istoricul său, mai ales în condițiile în care, din toată Uniunea Europeană, o astfel de filială mai există doar în Croația. Mai multe despre această agenție TIKA, despre Turcia și Hamas, am scris într-o analiză LARICS disponibilă aici.
De asemenea, România din viziunea noastră și acțiunile ei nu sunt sub nicio formă revizioniste, România nu are pretenții teritoriale asupra nimănui și nu se aseamănă deloc cu modul în care Vladimir Putin a folosit pretextul minorității rusești din Ucraina pentru a invada această țară. Acestea trei, Ungaria, Turcia și Federația Rusă sunt exemple de „așa nu” pentru modul în care sunt manipulate și folosite minoritățile de peste hotare.
Concluzii
România trebuie să își asume printr-o strategie națională adecvată toată moștenirea culturală și etnică uriașă din Balcani și din Europa Centrală și de Est. Orice altă viziune ar fi prea mică pentru această moștenire vastă și pentru posibilitățile foarte mari pe care le prezintă pentru România, dar și pentru regiune în general, nu mai vorbim și pentru comunitățile umane respective care nu au drepturi elementare în unele state ca Serbia, Bulgaria sau Grecia, după cum am arătat.
De aceea, noi argumentăm pentru nevoia urgentă a unei noi strategii – nu a unei noi Strategii pentru Românii de Pretutindeni, ci a unei noi strategii geopolitice pentru România, din care Strategia Națională pentru Românii de Pretutindeni să facă parte integrantă și esențială. Nu vom vorbi niciodată de respect și de influență pentru România în zonă atâta timp cât neglijăm propriile noastre minorități și afinități culturale din statele din zonă.
Atâta timp cât noi nu ne respectăm proprii conaționali și moștenirea culturală impresionantă „valahă” de peste granițe, nici alții nu îi vor respecta nici pe ei, nici pe noi. Nu este vorba numai despre ajutor pentru că suntem români, nu mai vorbim numai despre afilieri culturale, lingvistice, etnice sau sentimentale, ci acum vorbim despre efecte negative cât se poate de concrete, geopolitic, economic, securitar pentru noi toți din România. Exemplul cu Austria este doar un exemplu, ceea ce își permite Viktor Orban să declare în România este doar un alt exemplu. Acesta este statutul actual al României, iar dacă vrem să îl schimbăm, trebuie să ne schimbăm raportarea atât la adresa conaționalilor noștri de peste hotare, cât și la adresa tratamentelor la care sunt supuși aceștia în unele state. Trebuie să avem o strategie, din care noi am expus aici câteva elemente.
Desigur, este foarte important de precizat din nou că toate aceste discuții și strategii trebuie făcute nu într-o notă etnocentristă, nu într-o notă revizionistă (ca în Ungaria, Turcia sau Federația Rusă, de exemplu), ci într-o notă extrem de pragmatică, de realistă, a unei strategii cu elemente de soft power. Altfel, ar fi ratat unul dintre scopurile principale, și anume acela de a oferi întregii regiuni o alternativă și o identitate incluzivă și mai civilizată la unele politici de la Budapesta, Ankara și Moscova, ce instrumentalizează cinic minoritățile.
Iar această strategie are reale șanse de succes din partea României, inclusiv datorită faptului că se știe în regiune că România nu este și nu a fost niciodată un stat revizionist, nu are pretenții teritoriale asupra vecinilor, așadar această strategie nu ar avea de ce să trezească suspiciuni de ordin securitar din partea unor state, ci dimpotrivă, ar putea chiar ajuta la aplanarea unor conflicte și tensiuni regionale. Vorbim despre soft power fără vreo altă strategie de tip hard power ascunsă în spatele ei, așa cum avem în Ungaria, Turcia sau Federația Rusă.
Concluzia este că e foarte bine că avem o Strategie Națională pentru Românii de Pretutindeni. Dar dacă această Strategie Națională pentru Românii de Pretutindeni nu face parte dintr-o strategie mai largă pentru Balcani, pentru Carpații de Nord și pentru întreaga regiune din partea României, atunci înseamnă că ratăm o mare parte din esențial.
Desigur că nu toate aceste aspecte discutate de noi mai devreme pot fi trecute explicit într-o strategie publică de tipul Strategiei Naționale pentru Românii de Pretutindeni. Dar noi nu știm dacă la nivelul decidenților politici s-au înțeles vreodată nevoile prezentate de noi aici, motivele pentru care o astfel de implicare adecvată și energică a României pentru minoritățile românești din afara granițelor este fundamentală pentru prezentul și viitorul României. De aceea, noi am punctat și explicat aceste lucruri aici pentru ca implicațiile și oportunitățile unei strategii regionale, dar și prejudiciile dacă nu facem nimic, să fie înțelese și de către unii dintre acești decidenți, dar și de societatea din România. Pentru că vorbim despre ceea ce poate deveni un adevărat proiect de țară al României de anvergură.
Matei Blănaru este cercetător la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul Fundației Universitare a Mării Negre „Mircea Malița” (FUMN) și doctorand al Universității din București.
