După Revoluţie, mulţi români au rămas blocaţi pe drumul nebulos al tranziţiei de la comunism la democraţie. Celor care aveau, la mijlocul anilor ’90, între 40 şi 55 de ani capitalismul le-a furat viitorul predictibil şi le-a dovedit că sunt inadaptaţi. Atunci a crescut, la nivel naţional, numărul de cazuri de depresie, o tulburare psihică vinovată într-o oarecare măsură şi de adâncirea prăpastiei dintre generaţii.
Cătălina Tudose, medic psihiatru şi profesoară la Universitatea de Medicină „Carol Davila“ din Bucureşti, avea 42 de ani în 1995, când România se zbătea în primii ani ai tranziţiei de la comunism la democraţie. Astăzi, la 67 de ani, psihiatrul îşi aminteşte cum consulta atunci femei de aceeaşi vârstă cu ea care refuzau să se gândească la viitor, într-o societate copleşită de instabilităţi politice şi economice. Libertatea câştigată la Revoluţie aducea produse de import şi program nelimitat la televizor, dar şi inflaţie mare şi locuri de muncă desfiinţate. „Acele femei voiau să se pensioneze medical, pentru că nu se mai simţeau în stare să înveţe ceva nou“, spune Cătălina Tudose, pentru „Weekend Adevărul“.
Medicul subliniază că aveau nevoie de ajutor psihiatric în special femeile ale căror meserii nu se mai căutau pe piaţa muncii. De pildă, cele care lucraseră ca proiectante în institutele de construcţii comuniste. Treptat, s-au închis o mulţime de fabrici şi uzine, iar pe unele istoria a lipit şi eticheta „privatizare eşuată“, în timp ce companiile private testau terenul în România, aşa că cerinţele patronilor erau total diferite de ale şefilor din instituţiile comuniste. Oamenilor cu vârste între 40 şi 55 de ani le-a fost cel mai greu să poarte pe umeri povara tranziţiei, care n-a afectat doar femeile, ci şi bărbaţii.
Tulburări depresive cauzate de inadaptare
Cătălina Tudose are amintiri proaspete despre anii depresiei postcomuniste pentru că a făcut cercetări despre afecţiunile psihice ale persoanelor internate la Spitalul de Psihiatrie „Alexandru Obregia“ din Bucureşti, între 1980 şi 1990, respectiv 1990-2000. În al doilea deceniu, „au dominat tulburările depresive din cauza inadaptării“, subliniază specialista, cu toate că şi în comunism viaţa fusese extrem de dificilă. Atunci, însă, lumea rareori apela la psihiatru. Printre bărbaţii care au suferit cel mai mult s-au numărat foşti maeştri obligaţi să coboare pe scara profesională şi să se mulţumească cu meserii precum electrician sau lăcătuş, în ciuda experienţei lungi în câmpul muncii. Au ajuns la psihiatrie şi persoane care abia se descurcau în sistemul privat, unde patronii erau implacabili. Medicul psihiatru e de părere că în comunism erau acceptaţi în diverse funcţii o grămadă de angajaţi care nu făceau faţă la locurile de muncă, aşa că nu e de mirare faptul că, în democraţie, pretenţiile întreprinzătorilor i-au speriat.
Irascibili şi izolaţi
Pe câteva dintre persoanele care se chinuiau să o ia de la capăt Cătălina Tudose a vrut să le sprijine direct. Impresionată de poveştile lor, le-a propus locuri de muncă, însă, de obicei, refuzau ajutorul. „Voiau să-şi păstreze statutul pe care societatea aceea rigidă li-l dăduse.Mulţi oameni au fost bulversaţi de schimbare, în general cei care aveau nişte meserii care aparţineau sistemului comunist“, explică medicul psihiatru.
Cei afectaţi nu-şi înţelegeau angoasele şi depresiile, iar cel mai la îndemână le era să dea vina pe noul sistem politic pentru ce li se întâmpla. „Au fost nişte tragedii tăcute, le-am cunoscut în timp, nu neapărat din cauza unei depresii înregistrate în evidenţele noastre în anii aceia. Am cunoscut oameni a căror viaţă s-a schimbat în rău. Mai ales a bărbaţilor“, atrage atenţia Cătălina Tudose. „Femeile s-au retras în familie, au crescut nepoţi, dar bărbaţii au devenit mai iritabili, mai izolaţi. Tranziţia a fost traumatizantă pentru multă lume, dar categoria asta de persoane n-a găsit nimic bun în această schimbare.“
Indiferenţa faţă de psihiatrie, o tradiţie negativă
Un articol despre lupta acelei generaţii cu depresia a apărut, în 2005, în revista medicală „The Lancet“ din Marea Britanie. Articolul intitulat „Depresia în România postcomunistă“ prezintă cazul unui bărbat de 55 de ani, dintr-un sat din Timiş, care, deprimat că şi-a pierdut jobul de electrician după 30 de ani de muncă şi că soţia l-a părăsit, a vrut să se sinucidă. „Eram prea tânăr să iau pensie de la stat şi prea bătrân ca să se gândească cineva să mă angajeze“, a explicat atunci bărbatul pentru publicaţia britanică.
Psihiatrii români estimau că, după căderea regimului comunist, numărul cazurilor de depresie se dublase, însă astăzi nu sunt accesibile statisticele care arată creşterea. Din declaraţiile vremii, însă, aflăm că numai 3% din bugetul anual pentru sănătate din România era alocat pentru servicii de psihiatrie, deşi ar fi fost nevoie de aproximativ 10%. În plus, articolul mai scoate la suprafaţă o chestiune problematică: pacienţii psihiatrici erau stigmatizaţi în societatea românească. Un lucru care nu prea s-a schimbat în ultimii 15 ani.
Soţul Cătălinei Tudose, Florin Tudose (1952-2014), atunci şeful departamentului de Psihiatrie de la Spitalul Universitar din Bucureşti, a vorbit pentru „The Lancet“ despre un studiu din 1995, realizat pentru a scoate la iveală modificările afecţiunilor psihice, comparativ cu anul 1990. „Concluzia era foarte clară: în 1995, tulburările de dispoziţie şi depresia erau pe primul loc în topul bolilor psihiatrice, iar în 1990 erau pe locul patru“, a declarat acesta în 2005. „România are o tradiţie negativă în ce priveşte indiferenţa faţă de psihiatrie, creată de comunişti, care se comportau de parcă încă trăiau în Evul Mediu, când bolile mintale erau ceva ruşinos. Această gândire medievală a fost cultivată de atunci, şi bolile psihiatrice sunt stigmatizate“, mai spunea Florin Tudose.
În Elveţia, unde rata sinuciderii era cea mai ridicată din Europa, a mai explicat el, erau 3.000 de psihiatri pentru opt milioane de locuitori, pe când, în România, aveam 1.300 de specialişti pentru 22 de milioane de oameni.
Citește articolul integral pe Adevărul.ro
