Despre managementul prostului gust Felix de chici stele

Zice-o vorbă de la ţară că "lunea nici iarba nu creşte". Dar ce să mai spui când e şi luni (19 iulie) şi gradele Fahrenheit şi Celsius şi-au luat-o în termometru? Nu spui nimic, că-ţi arde instalaţia şi stai ca o găină beată, cu pliscu' deschis. E mai grav ca-n treişpe, marţea. Cum neuronii ne fierbeau în suc propriu, mai ceva ca ouăle Arogantului, am ieşit pe Corso să luăm o gură de aer. Pe terase nu era loc de Ianoşi, Jaci şi Hanşi. Ne-am spus în barbă că dacă vrem să scăpăm de turişti cel mai bine e să mergem în Băi.

Unul dintre noi, mai cu căpătâi, are maşină mică şi am tras o fugă până în Felix. De la atâta fugă am ajuns transpiraţi. Uzi leoarcă şi în gaşcă ordonată, am început să căutăm un loc mai umbros.

Din spuma apei termale

E clar, românii sunt ecologişti!  GreenPeace are o grămadă de susţinători pe plaiurile mioritice. De ce? Am dat o raită prin cunoscuta staţiune baleno-climaterică (nu e greşeală de culegere) şi am ajuns la următoarea constatare: din fauna poliglotă, dar mai bine policoloră a staţiunii au dispărut sirenele (din păcate), fiind, în schimb, o nemaiîntâlnită invazie de balene.
Datorită sistemului mai avansat de comunicare am realizat şi că nu erau vertebrate marine autohtone, ci de import. "Fac ză ueităr. Hi trict mi", comunicară două, după ce au ieşit dintr-o pensiune, cat. II, dar nu am înţeles ce vroiau să fac-ă. Că asta am priceput. 
Trecând cu vederea fauna, am purces, în aceeaşi gaşcă organizată, spre utopica terasă umbrită. Cel mai probabil era s-o găsim în pădurea de stejari de lângă Hotel Muncel. Nu era nici un local în zonă, doar două bisericuţe din lemn. Da' puţea de-ţi lua şi ultima felie de ozon. Un parfum cu arome mediteraneene de borhot plutea în eter mai ceva ca în preajma pălincăriei lu' nea Piţi din Poplaca. Am reperat sursa. Băieţii de la Rer Ecologic curcuduşeau. Da. Ce vă miraţi!? Umpluseră pubelele verzi cu capac galben cu prune şi corcoduşe căzute pe trotuarul din zona lor de salubritate. Din cauza caniculei au început să fermenteze. Dimineaţa puteau fi licoare, iar spre seară pipi de vidanjor.

Garantat 18-22%

În cele din urmă, după atâtea esenţe tari (maxim 52 de grade), ne-am aşezat la o terasă, mai spre centru. Era mare, tre’ să recunosc. Nu pot să vă spun ce specific avea că nu specifica. Pot însă să declar, cu mâna pe inimă, că acolo timpul s-a oprit în curbă. Curba aromelor schităls: feţe de mese verzi, scaune roşii şi albe, mese albastre şi aşa mai departe. Dar televizorul nu era ca mobilierul. Nici vorbă. Era alb, cu puţin negru. Diagonala: mică, spre minusculă. Şi acum să vă spun una de rupt gura de la atâta mirat: pe mese tronau cutii de smântână cu bucătarul econom Danone. Culorea lor varia în funcţie de procentul de grăsime: roşii pentru 18% şi albastre pentru 22%, sau invers. Dar în ele nu era smântână pentru ciorba de burtă, ci flori. Nu ştiu ce soi, dar un coleg mi-a spus că sunt din alea care ţin mult. Afirmaţia lui a fost întărită şi de patronul terasei. Ţinea şi el la ele. "Pune şi tu apă la florile astea", i-a ordonat unui chelner. Apa – pentru greutate, să nu le ia vântul, că la cât de uscate erau nici dacă le băgau la ATI (pentru profani – terapie intensivă) cu perfuzii de clorofilă, tot nu-şi mai reveneau în simţiri.

Figuri

Dom’le ce plictisitoare e şi meseria de chelner. Mai ales într-o staţiune ca Felixu'. Ai şi tu (chelneru'), pe zi, patru clienţi occidentali, normal, cu coco, şi şase aborigeni, normal, fără. Între o ciorbă de potroace şi două beri îţi vine să faci o baie în chiuveta din bucătărie că de nu ţi se face pânză de păianjen între tureac şi piciorul mesei de serviciu. Mai e şi nenorocita asta de căldură. În rest, cum spuneam, plictiseală mare. Tre’ să-i serveşti şi pe nenorociţii de sărăntoci aborigeni, care n-au altă treabă decât să-l deranjeze pe nea Căpşună Chelneru'. Colega e de părere că are faţă de unu’ căruia dacă-i ceri "Fanta" de gogonele ţi-o şi aduce. Dar tipul nu era acritură. Nu poţi spune aşa ceva despre o persoană care se uită agale după toate fufele de pe terasă (erau aborigene). După cam şapt’şpe minute de aruncat cu privirea: "Serviţi ceva?". Unu, mai tupeist: "Nu. Admirăm peisajul, da, între timp, aduceţi trei reci, fără spumă, şi două ape." Căpşună: "Îmi pare rău, da' nu servim făr' mâncare". Tipul mai cu căpătâi: "O porţie dublă de cartofi prăjiţi". Unu, mai nemâncat: "Şi doi cioboi prăjiţi", către chelner şi, şoptit, nouă: " Ce!? Luăm şi noi un dejun, cu spargeri în figuri". A venit după vreun sfert de ceas. "Scuze! Mâncarea a durat". Cârnăciorii erau cam în sânge, dar cartofii erau buni că nu erau din Metro, din ăia ungureşti în pungi de 5 kg şi congelaţi.

Made in Europa

M-am luat cu vorba şi am uitat să laud copertina terasei, de o culoare roşu aprins. Dar efectul era bun. Sub acoperătoare păream toţi bronzaţi. Bronz sănătos de munte, nu searbăd de litoral. Sănătatea e la mare preţ în Felix. Vizavi de terasă, un nene vindea ierburi. De tot felul: "pentru hemoroizi", "pentru colici", "pentru diaree", de fapt cred că erau contra. A venit şi Căpşună cu plata: 50.000 doi cârnăciorii! "Nu v-am spus eu că e cu spargeri în figuri", a spus mâncăul din gaşcă. Aşa a fost pe terasă.
Dar ce mai e prin Băile Felix? Hoteluri, terase, restaurante, terme, pensionari şi pensionare.
Mai sunt: tarabe cârpite cu celofanuri pe care atârnă prosoape BMW, răpirea din Serai, şlipi "Spido", şlapi "Plima" şi maieuri muiereşti PRADA. Mă întreb: dacă tot l-au transformat pe Vlad Ţepeş în Dracula, de ce nu scot şi o serie, limitată, de colecţie cu prosoape Dacia Logan, şlipi cu cataramă UTB, şlapi Dinca-Trăgăşani sau maieuri TETRA. Şi mai sunt: cămăşi importate din Europa (complexul) pe care scrie Intu, pantofi orientali Rebak şi Neki, costume din puf de piersică, în general verzi. În rest, sunt numai chiciuri.

În loc de final

Când am gândit reportajul am vrut să scriu ceva de genul: "Felixul e o mare de kitcsh-uri, de aberaţii şi subcultură. Avem nevoie de cursuri anti- kitcsh, de un manager al prostului gust. Palatele ţiganilor sunt kitcsh-uri, avem kitcsh-uri teatrale, avem poezie kitcsh-oasă, avem mass-media kitcsh-oasă. Ce mai, suntem înconjuraţi de kitcsh-uri". M-am răzgândit. Mi-am dat seama că egzistă şi un chici al scrierii. Se ia, ca râia. D’aia şefu’ n-o să mă probozească. În fond, am fost şi am scăpat cât de cât, dintr-un bastion al chiciului.

Stelian Abrudan