Nu de mult, agentiile de presa au prezentat vestea arestarii familiei Pinochet, arestare determinata de constatarea delapidarii unor importante sume de bani din bugetul chilian, ce au fost depuse la banci americane. Este vorba de vaduva Pinochet si vreo patru fii; defunctul Alberto era si familist convins. O situatie asemanatoare s-a produs în Filipine cu ani în urma. Imelda Marcos – sotia altui dictator anticomunist – a fost si ea arestata , cam tot pentru aceleasi motive. (Ca un amanunt pitoresc: avea o colectie uriasa de pantofi)
Cu privire la Chile, trebuie subliniat ca, atunci când a venit la putere în 1971, cu sprijinul americanilor, rasturnând-ul, printr-o lovitura de stat pe marxistul Salvator Allende, Alberto Pinochet s-a bucurat de o anumita simpatie populara. Tara, în perioada socialista, a ajuns sa flamânzeasca precum românii în „Epoca de Aur”, iar gospodinele bateau în oale, în faza palatului prezidential, deoarece nu aveau ce sa puna în ele. Din punc de vedere economic, Chile post-Allende s-a redresat spectaculos. Am un prieten care a fost acolo o perioada îndelungata, deoarece România – spre deosebire de celelalte tari socialiste – nu a rupt relatiile cu regimul anticomunist de la antipozi. Acesta mi-a relatat fapte semnificative din acele vremuri, care atestau reverimentul economic: a crescut nivelul de trai, deoarece s-au dezvoltat industria si serviciile, au intrat în tara masive investitii straine, iar serviciile publice au început sa functioneze mult mai bine. În schimb, Pinochet, în vederea înlaturarii din viata politica a comunistilor si socialistilor si pentru mentinerea unui regim de mâna forte, a recurs la torturi si la asasinarea adversarilor. Când Pinochet a organizat un referendum, prin care populatia a fost chemata sa se pronunte daca vrea sa revina la democratie sau sa ramâna cu el, poporul i-a spus adio, si tara a revenit la viata parlamentara. Nu au mai contat rezultatele pozitive pe plan material. Generalul Pinochet a trecut în rezerva, iar rudele victimelor disparute si cei schingiuiti au cerut dreptate. Ca atare, în timpul unei vizite în Europa, în baza unui mandat international emis de un judecator spaniol, în care se invocau torturi si asasinate politice, Pinochet a fost arestat în Marea Britanie. Dupa un timp, în care a stat în domiciliu obligatoriu, în urma presiunilor politice, a fost eliberat pe motiv de boala. La revenirea în tara, pe aeroportul din Santiago de Chile, sustinatorii i-au facut o primire triumfala. Dupa cum se vedea la televizor, ceremonia fiind transmisa live la Euronews, generalul nu arata prea bolnav. Pâna la urma, a trebuit sa abandoneze totul, deoarece nu suntem vesnici, iar acum familia trage scurta. Sic transit gloria mundi.
Povestea este lunga, încarcata cu multe amanunte, dar încearca sa scoata în evidenta un adevar: nu este suficient sa fii anticomunist, sau sa sustii o cauza corecta ca sa faci parte din categoria oamenilor onorabili; dupa cum nu se pot accepta, sub nici un motiv, interogatoriile CIA ale teroristilor, respectiv metodele neortodoxe utilizate. Raul nu se trateaza cu rau, ci cu masuri ferme coercitive, dar în limitele legalitatii.
Revenind la evenimente ce se petrec mai aproape de noi, sunt relevante violentele si zgomotoasele manifestatii ale extremistilor din capitala Ungariei. Sunt promovate de anticomunisti implacabili, dar xenofobi, iredentisti, agresivi fata de România si Slovacia. Fiindca sunt relativ putini, încearca sa-si impuna „convingerile” cu sticle Molotov si agreseaza ziaristii. Tinta lor nu este atât premierul socialist, ci valorile democratiei si liberalismului. În acest mod, au înteles si anul trecut sa comemoreze Revolutia din octombrie 1956, un fapt de eroism de care, asa cum spunea acad. Florin Constantiniu, maghiarii trebuie sa fie mândrii. Nu au aplicat dictonul „Capul ce se pleaca sabia nu-l taie” si bine au facut. Regimul Kadar a asigurat cel mai liberal climat în estul Europei. Întrucât ungurii, în politica externa, i-au urmat fara crâcnire pe rusi, Kremlinul a tolerat aceasta deschidere economica, sociala si culturala. Tocmai de aceea, multi maghiari din România au emigrat în Ungaria, înainte de 1989, când noi ne ocupam de Burebista, statul centralizat dac si raportari de productie agricola la hectar mai mari ca în Franta.
Reluând tema extremistilor, cu siguranta au existat de acestia si în 1956. Culoarea pregnanta a miscarii revolutionare de acum mai bine de cinci decenii i-au dat-o intelectualii (cercul Petofi) si muncitorii, si nu câtiva indivizi orbiti de ura si fascinati de violenta, care s-au dedat la atrocitati.
Niciun extremist nu este acceptat, deoarece esueaza zgomotos, dar produce multa, multa suferinta.
De lectiile istoriei trebuie sa se tina seama, macar din când în când.
Cluj-Napoca, 25 octombrie 2007
Adrian Man
