Diversiunile Securitatii fata de Biserica Romana Unita dupa 1964

În cursul anului trecut, revista „Viaţa Creştină” -la care mă străduiesc să-i fiu colaborator- a publicat câteva fragmente din Raportul „Tismăneanu” în care se consemnează persecuţiile Bisericii Greco-Catolice. Şi aceste texte demonstrează că aceată comisie prezidenţială a făcut o treabă utilă şi laborioasă. Demersul întreprins prin raport a fost unul echilibrat şi nu exagerez când afirm că nu a avut alt scop decât elucidarea unei perioade întunecate din istoria României care, din păcate, pentru mulţi mai stârneşte sentimente nostalgice. Că raportul -prezentat în Parlament- a stârnit reacţia furibundă a unor foste instrumente ale vechiului regim, sau indiferenţa, dacă nu chiar ostilitatea din partea unor reprezentanţi ai stângii, nu a trebui să ne mire, date fiind afinităţile ideologice ale acestora, mai mult sau mai puţin prezente, cu trecutul. M-a surprins însă poziţia negativă a unor universitari, izvorâtă din orgolii sau frustrări, dar şi a unor persoane stimabile, cum este domnul Cicerone Ioaniţoaie, victima puşcăriilor politice. Pe acesta, necontestând veridicitatea concluziilor, l-a deranjat teribil numele persoanei care a coordonat activitatea comisiei. Faptul că Vladimir Tismăneanu e evreu şi că părinţii săi au fost ilegalişti nu împietează cu nimic seriozitatea cercetării ştiinţifice întreprinsă de preşedintele comisiei şi de colaboratorii lui, precum şi justeţea enunţurilor formulate. A obiecţiona un expert, istoric şi politolog remarcabil, pe criterii de naţionalitate sau de origine socială este nu numai nedrept, dar şi contrar criteriilor unei minime judecăţi de valoare. Această manieră de abordare a problemei aminteşte cât preţ puneau comuniştii pe originea socială a celor pe care îi judecau. Cu alte cuvinte, avem şi anticomunişti cu o mentalitate intolerantă, comunistă. Oricât de exhaustivă a fost analiza Comisiei Prezidenţiale, aceasta nu a putut epuiza tematica persecuţia Bisericii Române Unite.
Ca martor al perioadei antedecembriste, având un tată preot greco-catolic cu un dosar de urmărire informativă de peste 400 de pagini, din care am publicat câteva pagini în „Gazeta de Cluj”, aş vrea să relev două aspecte care ar merita cercetate acum, când istoricii au acces la arhivele Securităţii şi ale Departamentului Cultelor. Este vorba de activitatea „instituţiei” ca greco-catolicii să treacă la ritul latin (cultul romano-catolic nu era interzis, având statutul de tolerat) şi, în al doilea rând, încercarea de a se institui în Biserica Greco-Catolică o ierarhie paralelă, nerecunoscută de Sfântul Scaun, deşi exista una valabilă. Aceasta din urmă, în condiţii de clandestinitate, a asigurat funcţionarea cultului, inclusiv hirotonirea de preoţi, acordând asistenţă spirituală celor care se considerau uniţi. Faptul că unii preoţi, în mod necanonic, se declarau ca episcopi, servea de minune interesele regimului. Prin această acţiune, dacă la început nu iniţiată, dar puternic susţinută de Securitate, se crea confuzie în rândul clericilor şi credincioşilor, slăbindu-se frontul de rezistenţă internă. Viitorul cardinal Alexandru Todea, încă din 1986 a fost ales mitropolit al Bisericii Române Unite, iar în eparhia de Maramureş, preotul dr. Ioan Dragomir era considerat episcop. Despre prima situaţie ar putea da relaţii unor cercetători, în primul rând, PS Virgil, iar despre episcopul Dragomir, sper să nu o supăr prin această remarcă, informaţii utile ar putea proveni de la prof. dr. Monica Broşteanu de la Universitatea din Bucureşti. Aceasta, într-o vreme, a funcţionat ca profesor la Baia-Mare, cunoscându-l pe vrednicul ierarh. De asemenea, pe episcopul Ioan l-au cunoscut îndeaproape episcopul Alexandru Mesian şi preotul Mesaroş din Baia-Mare.
Biserica Catolică este una universală, având cel mai mare număr de credincioşi, peste un miliard. La 1054 s-a produs principala ruptură dintre Biserica Romei şi Biserica de la Constantinopol. După 1600, o parte din bisericile locale din Răsăritul Europei au revenit sub ascultarea Vicarului lui Cristos, episcopul Romei, printre care o parte au fost ucraineni şi cei mai mulţi români din Transilvania, deşi n-au lipsit şi episoade dureroase, cum s-au întâmplat în Ardeal în secolul XVIII. Din punct de vedere naţional şi cultural, această mişcare de Unire a avut o semnificaţie enormă în afirmarea drepturilor şi a identităţii naţionale a românilor. Bisericile răsăritene, care au revenit în comuniune cu Sfântul Părinte, au acceptat toate adevărurile de credinţă, dar şi-au păstrat nealterat ritul şi, în general, specificitatea răsăriteană, îmbogăţind patrimoniul Bisericii Una, Sfântă, Catolică, şi Apostolică. Mai trebuie amintit şi faptul că mai sunt vreo 20 de rituri răsăritene decât cel greco-catolic, precum şi că, în apus, mai avem şi alte rituri decât cel latin. Toate însă fac parte din Biserica Universală.
Revenind la greco-catolici, trebuie subliniate câteva aspecte:
Calendarul nostru este cel răsăritean, deci Sfintele Paşti şi alte sărbători le celebrăm împreună cu fraţii ortodocşi, ceremonialul oficiilor religioase practic este acelaşi pentru ambele biserici, dar fidelitatea noastră faţă de Roma a fost indestructibilă. Nici unul dintre Eiscopii uniţi nu a defectat şi, de aceea, ne rugăm ca aceştia să fie ridicaţi la cinstea altarelor. Nu sunt specialist în istoria comparată a bisericilor, dar am argumente că Biserica Română Unită, în perioada comunistă, s-a prezentat mai bine, adică a fost mai intransigentă decât bisericile romano-catolice din fosta Cehoslovacie sau Ungaria.
Considerarea Bizanţului şi, în general,  a grecilor ca având o conotaţie negativă este profund nedreaptă. Creştinismul îşi are originile în Răsărit, Scriptura a fost scrisă în limba greacă, iar filosofia şi cultura acestui spaţiu geografic şi spiritual a influenţat covârşitor Apusul. De asemenea, Bizanţul, în unele perioade, din punct de vedere cultural, a fost superior Vestului, iar mulţi dintre Sfinţii Părinţi sunt din Răsărit. Instituţia pentru cunoaşterea creştinismului din Orientul Apropiat, dar şi din Grecia, Rusia şi Balcani, reînfiinţată la Bucureşti după mai bine de 60 de ani de părinţii Augustinian-Asumpţionişti, la 17 ianuarie 2011, în prezenţa IPS Robu, Arhiepiscop şi Mitropolit Romano-Catolic şi PS Roman Frăţilă, Episcop Greco-Catolic, se numeşte Centrul de Studii Bizantine. Aşa fiind, nu avem nici un motiv să încercăm un complex de inferioritate pentru că unii dintre noi suntem de rit bizantin, deci greco-catolici. Pornind de la această premisă, trebuie să analizăm acţiunea instrumentelor regimului comunist şi finalitatea acestora.
După 1965, Ceauşescu a dorit să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Sfântul Scaun. Pe la începutul anilor 70 a făcut şi o vizită la Vatican. Deoarece rezolvarea problemei uniţilor era o condiţie sine qua non pentru Paul al VI-lea, în vederea ameliorării acestor relaţii, regimul a dorit ca greco-catolicii să treacă la romano-catolici ca să înceteze acest contencios. (Presa a reprodus o notă scrisă pe care guvernanţii au primit-o de la Vatican, în care se cerea autorităţilor române să permită uniţilor să îşi exercite credinţa.) Aşa cum am mai spus, această mişcare de fuziune, respectiv de auto-dizolvare, s-a conceput în laboratoarele Securităţii. Dacă s-ar fi realizat, Biserica Greco-Catolică trecea în domeniul istoriei. În această capcană au intrat nu numai preoţii romano-catolici, dar şi unii dintre ai noştri, altminteri remarcabili. Mă gândesc că Monsenior Tămâian de la Oradea sau Părintele Pura de la Cluj nu au respins de plano o asemenea soluţie.
Faptul că majoritatea preoţilor greco-catolici s-au opus ferm acestei „iniţiative” a fost spre binele nostru. Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat aşa cum au vrut cei de la Bucureşti, deci dacă ne-am fi contopit cu ritul latin, la sfârşitul lunii decembrie 1989 când s-a abrogat decretul de interzicere a Bisericii Greco-Catolice, nu am fi avut nici un credincios în mediul rural. Mi se pare evident că cei de acolo nu ar fi acceptat ritul roman. Pe de altă parte, o mulţime de preoţi greco-catolici, care erau căsătoriţi, nu mai puteau oficia în ritul latin. Despre această acţiune a securităţii a adus o mărturie elocventă Părintele Mesaroş din Baia-Mare într-o carte pe care am avut plăcerea să o recenzez, intitulată „Reflecţii şi dezvăluiri”.
Mai trebuia amintit şi faptul că o anumită dizidenţă a fost prezentă şi în rândul preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor greco-catolici, dar fără ecou notabil.
Pornind de la faptul că preoţii şi credincioşii i-au recunoscut şi urmat pe cei acceptaţi de Sfântul Scaun, în luna ianuarie 1990, când s-a deplasat delegatul Vaticanului la Bucureşti, Biserica Greco-Catolică avea constituite structurile ierarhice, chiar dacă lipseau lăcaşurile de cult. A urmat apoi întronizarea episcopilor noştri în toate eparhiile, inclusiv a Mitropolitului Alexandru Todea la Blaj, care, la scurt timp după aceea, pentru păstrarea nealterată a credinţei şi chinurilor îndurate, a fost declarat cardinal.
Rog să mi se permită încă o remarcă. Mulţi dintre cei care au militat pentru trecerea la romano-catolici au fost de bună-credinţă. S-ar putea, deci, ca părintele Emil Riti să nu fi ştiut că face jocul autorităţilor comuniste. (Despre acest personaj un istoric clujean a scris recent o carte.) Din punct de vedere obiectiv, însă aceştia au contribuit la încercarea de anihilare a Bisericii Unite. (Şi în exil, Monseniorul Bâlea de la Munchen a avut o poziţie cel puţin ciudată în privinţa restituirii bisericilor.) Apropo de episcopii necanonici, mi se pare semnificativă şi o altă împrejurare. În după-masa zilei de 22 decembrie 1989, a apărul la „TVR Liberă” pr. Iustin Pavel, ce s-a declarat „episcop Greco-Catolic de Maramureş”, spunând câteva cuvinte în sprijinul mişcării insurecţionare. Deci acestuia i s-a permis accesul la TV, dar nu i s-a dat voie în faţa camerelor lui Corneliu Coposu. Ca să nu fiu greşit înţeles, vreau să fac următoarea precizare. Biserica Romano-Catolică din Ardeal şi din toată ţara a acordat asistenţă spirituală credincioşilor greco-catolici şi, pentru aceasta, trebuie să îi fim recunoscători. Am frecventat bisericile latine atât din ţară, cât şi din străinătate. Cu toate acestea, am fost, sunt şi voi rămâne greco-catolic pentru că fac parte dintr-o biserică exemplară de care trebuie să fim mândri cu toţii, indiferent de confesiune.
Dacă până în 1964 represiunea s-a concretizat, îndeosebi, prin condamnări, arestări, internări administrative şi discriminări de tot felul, ulterior subminarea a fost mai subtilă, şi de aceea, cât mai sunt martori din această perioadă, ea trebuie cunoscută.

Am scris aceste rânduri ca o sugestie pentru ca istoricii de elită, cum este domnul Cristian Vasile, care au acces la Arhiva CNSAS să abordeze şi aceste aspecte din trecutul Bisericii Greco-Catolice.

Adrian Man