Doreşte clasa politică a Republicii Moldova rezolvarea conflictului transnistrean?

Pe data de 21 iulie 1992, o delegaţie a Republicii Moldova a semnat, la Moscova, un document numit  ”Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”.
Convenţia în cauză prevedea încetarea completă a focului şi instituia nişte mecanisme de asigurare a unui status-quo dezavantajos pentru Republica Moldova. Şi cum orice tratat se încheie între două părţi, şi acesta a avut, în afară de partea moldovenească, încă un semnatar. Anume, Boris Elţin, preşedintele Federaţiei Ruse. În articolul 1, ”părţile în conflict îşi asumă angajamentul de a întreprinde toate măsurile necesare pentru încetarea totală a focului, precum şi a oricăror acţiuni armate, una împotriva celeilalte”. Avem, deci, două părţi aflate în conflict. Având în vedere că documentul este semnat de şefii de stat ai Republicii Moldova şi Rusiei, este evident că a doua parte aflată în conflict este Rusia. Aceste precizări sunt necesare pentru cei care mai au dubii în legătură cu rolul Rusiei în declanşarea şi perpetuarea conflictului transnistrean. În condiţiile în care chiar preşedintele rus semnează încetarea focului, atât pentru trupele sale din armata a 14-a, cât şi pentru unităţile înarmate transnistrene şi formaţiunile paramilitare de cazaci, devine clar că toate aceste forţe militare aparţineau şi se subordonau uneia dintre cele două părţi aflate în conflict, părţii ruse. Cu toate acestea, articolul 2, alineatul 1, vorbeşte despre trei părţi care participă la reglementare, în condiţiile formării Comisiei Unificate de Control – structură de administrare a zonei de securitate create în rezultatul dezangajării şi retragerii trupelor. Adică avem două părţi implicate în conflict, Republica Moldova şi Rusia, însă trei părţi care urmează să participe la negocieri şi să controleze zona de securitate cu propriile contingente militare. A treia parte este reprezentată de autorităţile neconstituţionale de la Tiraspol. Astfel, Rusia şi-a asigurat nu doar superioritatea militară în zonă, ci şi pe cea politică şi diplomatică. Recunoscând ”republica moldovenească nistreană” drept parte în conflict şi căzând de acord cu partea rusă asupra admiterii delegaţilor acesteia în cadrul Comisiei Unificate de Control, iar a formaţiunilor ei militare ilegale în cadrul acţiunilor de administrare a zonei de securitate, partea moldovenească a pornit pe lungul drum al cedărilor care ne-a adus în situaţia în care ne aflăm astăzi. Articolul 3 prevede că oraşul Bender (Tighina), reşedinţă a Comisiei Unificate de Control ”este declarat zonă cu regim sporit de securitate, care se asigură de către contingentele militare ale părţilor”. De asemenea, ordinea este menţinută în oraş de Comisie  ”în interacţiune cu subunităţile de poliţie şi de mili­ţie”. Pe 22 ianuarie, aşa-numitul ”Comitet al Securităţii de Stat” (KGB) de la Tiraspol a emis o notă ultimativă prin care cerea Chişinăului ca în termen de o lună să-şi retragă forţele de poliţie din oraşul Tighina. Justificarea acestui act era legată, în nota ultimativă, de pretinsa încălcare de partea moldovenească a înţelegerilor din hotărârile Comisiei Unificate de Control din iulie 1992 orientate spre punerea în aplicare a prevederilor convenţiei moldo-ruse. Conform acestor înţelegeri, în Tighina ar fi trebuit să se afle maxim 100 de poliţişti moldoveni. Acest număr ar fi fost depăşit, conform reprezentanţilor părţii ruse care, din raţiuni tactice se mai numesc ”nistreni”, de cel puţin cinci ori. Argumentele ”nistrene” sunt supte din deget şi seamănă ca două picături de apă cu ”argumentele” invocate de URSS atunci când a adresat o notă ultimativă similară României, la 26 iunie 1940. Semn că şcoala sovietică a dezinformării şi manipulării nu a fost abandonată de stăpânii de la Kremlin ai mânii de cetăţeni ai Federaţiei Ruse care ocupă zona de est a Republicii Moldova. Pe final, în comunicatul ”nistrean” se afirmă următoarele: ”Măsurile solicitate constituie o necesitate obiectivă, care permite evitarea escaladării tensiunilor din sectorul sudic al zonei de securitate şi care contribuie la păstrarea păcii şi stabilităţii pe malurile Nistrului”. Cu alte cuvinte, este o ameninţare mai mult sau mai puţin voalată (depinde de gradul de sensibilitate şi/sau vigilenţă cu care este receptată) cu trecerea la acţiuni orientate spre înlăturarea prezenţei reprezentanţilor Republicii Moldova în zona de securitate. Ultimatumul dat Republicii Moldova expiră pe 21 februarie. Iar formatul de negociere ”5+2” (Moldova şi ”r.m.n” ca părţi ale conflictului, Rusia ca garant (!), Ucraina şi OSCE, plus SUA şi UE pe post de observatori) nu şi-a justificat, în zece ani, menirea: rezolvarea conflictului. Cum anume a ajuns Rusia din parte în conflict garant al rezolvării sale, e o temă aparte, mai lungă, demnă de a fi dezvoltată cu altă ocazie. Ce trebuie spus acum e că acest lucru s-a putut întâmpla după excluderea României din formatul de negocieri, în 1993 (obţinută cu acordul autorităţilor Republicii Moldova) şi după ce conducătorii de la Chişinău au devenit prizonieri ai şantajului rusesc. Situaţia în care ne aflăm în prezent este rodul comportamentului revoltător, strigător la cer prin slăbiciunea, puerilitatea, naivitatea şi frica pe care au manifestat-o timp de peste douăzeci de decenii toţi cei de care a depins rezolvarea conflictului transnistrean şi care s-au aflat la putere în Republica Moldova. Pentru justificarea inacţiunii Chişinăului (sau ale acţiunilor dictate din exterior), s-a inventat o găselniţă care spunea cam aşa: ”Cheile rezolvării conflictului transnistrean sunt (doar) la Moscova”. Nimic mai fals, deoarece acele ”chei” se află în egală măsură în oraşe precum Chişinău, Kiev, Moscova, Bucureşti, şi prezenţa sau absenţa lor depinde de acţiunile sau inacţiunile autorităţilor din aceste oraşe. Astăzi, guvernarea de la Chişinău e pusă în situaţia să culeagă tocmai ea ”roadele” tuturor celorlalte, în privinţa reglementării transnistrene. Cu toate acestea, de parcă nu era de ajuns, demnitarii de la Chişinău ne demonstrează că sunt dispuşi să încaseze în continuare, zâmbitori, loviturile Moscovei. Cum altfel putem explica limba de lemn şi lipsa evidentă de mesaj, de hotărâre şi chiar de demnitate naţională din declaraţia lui Eugen Carpov, vicepremierul pentru reintegrare, făcută după ultima întâlnire cu pseudo-ministrul de externe al ”r.m.n”, Nina Ştanski: ” Din punctul nostru de vedere unica soluţie pentru ca să găsim compromisuri pentru problemele cu care ne confruntăm este dialogul, negocierile, întrunirile, discuţiile pe care trebuie să le purtăm. 5+2 este un format care este menit să ajute atât Chişinăul, cât şi Tiraspolul să avansam, să obţinem progrese.” ? Dacă vrea să rezolve problema transnistreană, Chişinăul trebuie să denunţe unilateral convenţia din 21 iulie 1992 şi să solicite neîntârziat negocierea unui nou armistiţiu cu Rusia, asigurându-şi susţinerea întregii comunităţi internaţionale, în primul rând a României, a SUA, UE, NATO. Apoi, Chişinăul trebuie să iasă din negocierile sterile de format 5+2 şi să solicite instituirea unui nou format de negocieri. Unul în care Rusia să nu mai fie considerată garant, ci parte în conflict. Cele două părţi în conflict, Rusia şi Republica Moldova, să fie secondate de UE, SUA, şi NATO cu rol de state şi instituţii internaţionale – garanţi şi părţi ale procesului de negociere. De asemenea, România trebuie să constituie al patrulea element al procesului de garantare şi negociere. Doar incluzând aceşti patru actori importanţi în procesul de negociere, transformându-i în garanţi ai păcii regionale şi piloni ai respectării drepturilor populaţiei locale, se va putea schimba balanţa şi se va putea trece, în sfârşit, la negocierea şi rezolvarea conflictului. Rusia, puterea care controlează acum în mod hegemonic formatul de negociere şi situaţia locală a folosit situaţia creată după războiul din 1992 pentru a împiedica ieşirea Republicii Moldova de sub orbita ”vecinătăţii apropiate”, a spaţiului rus de interes şi extindere a dominaţiei. Atâta timp cât situaţia din cadrul reglementării transnistrene este menţinută în starea stagnantă de astăzi, Rusia câştigă. Ea doreşte tergiversarea identificării şi aplicării unei soluţii care să presupună păstrarea integrităţii Republiciii Moldova. Regiunea ”nistreană” este lanţul pe care Moscova l-a strecurat pe după gâtul Chişinăului. În condiţiile în care s-a afirmat în mod clar şi repetat că integrarea europeană este imposibilă fără rezolvarea problemei transnistrene, autorităţile Republicii Moldova trebuie să treacă de la vorbe la fapte, solicitând sprijin internaţional. Acesta nu va pregeta să vină dacă puterile occidentale vor observa că au în persoana liderilor de la Chişinău nişte parteneri fermi şi curajoşi. În altă ordine de idei, perpetuarea actualei stări de lucruri îi avantajează atât pe cei din elita politică de la Chişinău (dacă ne dăm seama că aceasta gândeşte doar în termenii propriilor beneficii imediate, nu în termenii interesului national), cât şi pe cetăţenii ruşi de la Tiraspol trimişi de mama-Rusia în vacanţă la sud, dar şi Kremlinul însuşi. Elita politică şi de afaceri din Republica Moldova (despre care am mai scris şi cu altă ocazie) îşi menţine actualele poziţii şi nu e nevoită să treacă printr-un proces de purificare şi asanare a ceea ce mai rămâne, urmare a începerii procesului de negociere a integrarării europene. Cetăţenii ruşi de la Tiraspol sunt fericiţi pentru că-şi menţin în continuare la dispoziţie instrumentele de existenţă şi îmbogăţire (contrabandă, spălare de bani, trafic de arme, droguri, fiinţe umane). Kremlinul e fericit pentru că îşi păstrează principalul instrument de presiune asupra Republicii Moldova. Chiar şi Kievul e fericit: poate să-i dea oricând de înţeles Ursului de la Kremlin că asigurarea controlului rusesc în Transnistria se datorează în primul rând cooperării părţii ucrainene şi penetrării teritoriului ucrainean cu acordul autorităţilor vecinului de nord al Republicii Moldova. Şi că dacă Rusia mizează în continuare pe susţinerea tacită a Ucrainei în privinţa continuării controlului asupra Transnistriei şi Republicii Moldova în ansamblu, să fie bună şi să cedeze în altă parte. Nimeni nu e, de fapt, interesat de rezolvarea acestui conflict. Dacă ar fi fost, ar fi existat şi consecinţe palpabile în toţi aceşti 22 de ani. Unicul instrument prin care această stare de lucruri se poate schimba rămâne votul. În condiţiile existenţei unor forţe politice care să fie dispuse să treacă de la vorbe la fapte în maniera descrisă anterior. Ceea ce nu ştiu dacă e cazul. Vom vedea (testa) începând cu decembrie 2014.
(preluare adevarul.ro)