”Provocat sa tratez subiectul raportului dintre cultura si drept, recunosc ca primul gand s-a oprit la revoluția culturală a zilelor noastre și la umărul pus de sistemul de drept in susținerea ei.
Si, in continuarea acestui gand, imi amintesc ca revolutia culturala chineza din secolul trecut a fost definita de imperativul eliminarii din cotidian a patru elemente vadit „uzate”: vechile figuri, vechile idei, vechile mentalitati si vechile obiceiuri. Nimic nou sub soare, intrucat revolutia culturala contemporana are cam aceleasi obiective si tinde la demolarea acelorasi patru „vechituri”: personalitati precum Mozart, Dostoievski, Klimt si alti „idoli” din „clasa” lor (care reprezinta „expresia suprematiei culturii albe”), idei „retrograde” precum determinismul biologic al sexelor, importanta si rolul familiei sau meritocratia, mentalitati centrate pe sacralitatea drepturilor omului (unul dintre ele – cel mai „vetust”, pare-se – fiind libertatea de expresie[1]) si obiceiuri „demodate” precum circulatia pe strada fara botnita, datul norocului sau participarea la serbarea copilului fara „vaccin” sau „test PCR”. Referintele sunt pur exemplificative si nelimitative, evident.
Despre aceasta revolutie culturala citesc intruna si ma tot minunez de „cuceririle” ei si de aportul dreptului si legilor la consolidarea lor.
Mi s-a intamplat chiar astazi sa dau peste un text despre recenta propunere de legalizare a scrierii cu majuscula a cuvantului „black”, pardon!, „Black” („negru”), in semn de autentic omagiu si profunda recunostinta aduse populatiilor de afro-americani (indiscutabil) injositi de (indiscutabila) dominatie coloniala[2]. N-as fi evocat acest proaspat episod (am altele si mai revolutionare) daca nu as fi dat si peste explicatia – foarte adecvata contextului actual al discutiei despre relatia drept-cultura – referitoare la respingerea unei reguli ortografice similare si coerente cu privire la cuvantul „white” („alb”): provocata sa justifice de ce acest cuvant trebuie sa ramana substantiv comun, scris cu litera mica, Nancy Coleman, jurnalista la NY Times si adepta a acestei reforme ortografice, a sustinut ca „albii nu reprezinta o cultura indreptatita” („they don’t represent a shared culture”) (sic!).[3]
Uau, uau, ce minunatie de tema! Ar merita detaliata separat, evident. Pana atunci insa, e buna de folosit ca pretext al prezentei oglindiri a dreptului in cultura si a culturii in drept. Subiectul este, totusi, recunosc, mult prea vast pentru a putea fi epuizat intr-o pagina de gazeta. Motiv pentru care prefer sa arunc doar o privire in oglinda retrovizoare a culturii, cat sa ma asigur daca distanta fata de dreptul care o escorteaza este una „optima”.
Intai de toate, a defini „cultura” este o cazna complicata, motiv pentru care nu ma incumet sa ma las provocat de rigori si subtilitati lingvistice. Plec insa de la premisa ca, tratata in asociere cu dreptul, cultura evadeaza din insotirea cu arta (din rafinatul departament „arta si cultura”) si se poate autodefini intr-un sens mai larg, apropiat de tot ceea ce inseamna principii, repere si moravuri adunate sub umbrela lui modus vivendi. Cu dreptul in dreapta, cultura isi permite, asadar, sa defileze in straie mult mai largi, mai confortabile si mai casual, constienta si ca ea apartine dreptului, dar, mai ales, ca dreptul ii apartine ei si ca, nu-i asa?, in spatele oricarui drept de succes sta o cultura puternica. Vazuti de departe cum se plimba sub castanii de pe bulevard, brat la brat, ai zice ca formeaza un cuplu de nezdruncinat. S-ar putea insa sa fie doar o aparenta, pentru ca vremurile in care traim ar putea aduce acest cuplu – si nu este prima oara in istoria casniciei lor – in prag de divort (din culpa comuna si nepotrivire de caracter, evident). Nu stiu sigur, mai reflectez si revin. Pana atunci, s-ar impune un inventar al starilor „de fapt”.
Ea, cultura. Candva, infloritoare si frumoasa. Azi, imbatranita urat, debusolata si depresiva. Cariata de carii si viciata de vicii, siliconata de silicoane „estetice”: corectitudinea politica, asupritoare si sufocanta; cenzura si autocenzura, masti peste libera expresie; politicile transumaniste si anti-umaniste, noua marca a „progresului stiintific”; ideologiile „de gen”, ale „diversitatii si incluziunii”, ca expresie post-moderna a „tolerantei” absolute; autodevorarea ouroboriana, ca simbolica distrugere a simbolurilor culturale si istorice, specifica curentului cancel culture; transferul vietii din analog in digital, vazut ca gadgetul suprem al tehnologiei mileniului; frica de riscuri, de boala si de moarte, noua regina a „virtutilor” contemporaneitatii; obsesiile sigurantei si a „spatiilor sigure” („safety spaces”), ca jaloane ale organizarii vietii cotidiene; hedonismul si narcisismul, precepte fundamentale ale noii religii universale; curentul victimizarii, sustinut cel mai ardent de miscarea #metoo; medicalizarea si patologizarea existentei insasi ca infailibile retete ale vietii fara de moarte; proiectul celei de-a patra revolutii industriale, ca „mare resetare” care va conduce la o spectaculoasa „fuziune a identitatilor noastre fizice, digitale si biologice” („the great reset will lead to fusion of our physical, digital and biological identities”)[4] samd, samd, samd. Si, peste toate aceste accente si amprente ale culturii moderne, sentimentul ca ele, accentele si amprentele, se vaporizeaza si se ridica intr-un nor care infasoara, intr-un elan globalist, planeta intreaga. Un fel de apropriere culturala a multiculturalismului de catre un ubicuu uniculturalism. Pe scurt, globalizarea culturii.
El, dreptul. Candva, relativ moral si just, cumpatat si principial; in prezent, despotic si rigid, martial si cazon, represiv si vindicativ. Odata, destul de atent la norme, la ierarhia si la etica lor; acum, putin sensibil la morala, eminamente birocratic, expectorand ordonante militare, ordine si instructiuni, de-a valma. Odinioara, prieten cu logica, rigoarea si cu spiritul cartezian; astazi, aliat cu supralegiferarea haotica, adesea confuza si pletorica. Pe vremuri, aparator al aparatorilor si al unor prezumtii sacre, precum aceea a nevinovatiei; acum, inchizitorial si furios pe avocatii prea persuasivi. Candva, atent la oameni si la sentimentele lor, la buna sau reaua lor credinta, dupa caz; in ziua de azi, sedus si indragostit lulea de vrajile modernitatii si contractele ei smart, artificial-inteligente si emotional-impotente. Altadata, o expresie a democratiei-atata-cat-era; in prezent, produsul standardizat al unei tehnocratii autocrate. Inainte vreme, o garantie a suveranitatii nationale; astazi, constitutiofob, constrans sa se trans-puna. Samd, samd, samd. Si, peste toate aceste accente si amprente ale dreptului modern, sentimentul ca ele, accentele si amprentele, se vaporizeaza si se ridica intr-un nor care infasoara, intr-un elan globalist, planeta intreaga. Un fel de apropriere a sistemelor de drept national de catre sistemul federal si a sistemelor federale de catre un drept universal.
Pe scurt, globalizarea dreptului.
Carevazazica, si cultura, si dreptul, sub umbrela globalismului (Globaloney, vorba lui JP Farrell). Recitesc starea de fapt si raman pe doua ganduri…
Primul…Poate ca dihotomia candva-acum nu-i tocmai corecta, ori potrivita, ori riguroasa, ori conforma cu adevarul, daca o exista, pe undeva, vreun adevar. Nu cumva, oare, asemenea idealizari ale culturii si dreptului din trecut sunt simple plasmuiri, ori vin dintr-o nostalgica raportare la tineretea raportorului – aia care-o fi, cu bune si rele-, insotita mereu de verdictul suprem ooo, pe vremea mea, eee…? Ba da, mi se va spune, pentru ca sistemele „democratice” ale vremilor trecute au suferit -si ele- de numeroase pacate culturale si juridice. Mai mult (mi se va replica cu spirit combativ), si cultura fascista, si dreptul nazist, precum si cultura socialista, si dreptul comunist au fost odioase deopotriva (iarasi, nimic nou sub soare). Prin urmare, ar zice preopinentul imaginar, nu este cazul sa deplangem asa de serios si de insistent derapajele civilizationale si juridice ale epocii contemporane. Ajuns in acest punct, ma vad nevoit sa recunosc ca, in fata, se deschid portile unei dezbateri fara sfarsit, imposibil de acoperit in cateva pagini. Motiv pentru care invit cititorii sa preia microfonul, iar eu ma retrag, temporar, cu doua intime intuitii (fara necesara legatura intre ele). Prima, ca diferenta esentiala dintre „omul nou” vizat si visat de diverse revolutii culturale si juridice ale unor regimuri dictatoriale anterioare, pe de o parte, si „omul nou” aflat in gestatie in eprubetele ideologico-digitalo-medicalo-juridice ale post-democratiei actuale, pe de alta parte, tine de esenta umana, de sufletul etern si de relatia cu Dumnezeu, iar pe omul nou, in plasmuire astazi, il incearca -mai mult ca oricand in era noastra- riscul dezumanizarii si al despiritualizarii. A doua, ca fiecare dintre noi are dreptul ca, in fata comparatiei cu trecutul, cu oricare trecut, sa devina nostalgic (adica sensibil si atent la propriile radacini), sa-si intoarca privirea inspre sine si-nspre astre si sa ofteze ca atunci, atunci–candva-nici-n-are-importanta-cand, lumea era mai buna si mai frumoasa.
Al doilea…Cand ii privesc, brat la brat, defiland pe sub castanii de pe bulevard, chiar stau sa ma intreb, repet, daca armonia asta este autentica sau doar de ochii lumii. Frustrat ca nu stiu raspunsul, ma arunc in presupuneri. Prima, cea conservatoare, este ca dreptul-cocos ar trebui sa-si impuna legea, Legea Buna, si ca ea, cultura, fata babei, ar trebui s-o accepte si sa nu aduca in casa cufarul cu serpi si lighioane. In caz ca nu o accepta, unica solutie ar fi divortul sub forma revolutiei. Iar a doua presupunere – „progresista”, cum altfel?- este ca ea nu accepta Legea Buna, iar dreptul-cocos, ca sa evite divortul si revolutia, o insoteste ca o gaina beata pe drumul pierzaniei. Ma tem ca aceasta a doua presupunere este aceea in acord cu vremurile, confirmata, zi dupa zi, de avalansa de norme „progresiste” care alcatuiesc dreptul contemporan. De exemplu, tot azi, am citit despre doua initiative legislative venite dinspre cele mai luminate capitale ale lumii: prima, de la Washington, care legalizeaza analiza si productia, dupa caz, a celulelor stem, a gametilor, a embrionilor-himere, cópii ale embrionilor umani (care pot fi implantate si in animale) si embrionilor „transgendrici” (incluzand fertilizarea in vitro cu trei parinti)[5], iar a doua, de la Paris, care permite cercetari pe tesuturi prelevate de la copii avortati combinate cu celule animale pentru a crea o amestecatura de speciii (adica, direct spus, himere)[6]. Sunt exemple, din nou, nelimitative, scene din piesa „Sa ne jucam de-a Dumnezeu”.
Ma cam ia ameteala. In plus, ma tem ca spectrul divortului dintre dreptul si cultura contemporane este doar in mintea mea zapacita, in timp ce ei, amorezii, se plimba, bine mersi, pe sub castanii de pe bulevard. Sub a globalismului umbrela, curcubeu de acuarela.
preluare de pe blogul www.florentintuca.ro
[1]Dintre miile de potentiale argumente si exemple, extrag unul foarte recent, extrem de graitor prin aerul tragi-comic si compozitia orwelliana: avocatul (avocatul!) uneia dintre cele mai renumite organizatii americane de aparare a liberei expresii (a liberei expresii!) a solicitat oficial interzicerea unei carti pretins ofensatoare la adresa lui (https://www.spiked-online.com/2021/06/18/the-aclus-silence-on-cancel-culture/)
[2]https://www.realclearinvestigations.com/articles/2021/06/15/welcome_to_wokespeak_its_logic-defying_rhetoric_is_making_heads_spin_780731.html
[3] https://www.nytimes.com/2020/07/05/insider/capitalized-black.html
[4]https://www.algora.com/Algora_blog/2020/11/17/klaus-schwab-great-reset-will-lead-to-fusion-of-our-physical-digital-biological-identity;
[5]https://www.lifesitenews.com/news/us-senate-passes-bill-to-give-billions-of-dollars-in-funding-for-human-animal-hybrid-experiments
[6]https://www.lifesitenews.com/blogs/france-adopts-bioethics-law-that-will-introduce-chimeras-genetic-engineering-of-human-material
