De la o poştă bistriţeanul de 70 de ani, Emil Hidoş, arată ca un rocker pur sânge, „truck-driver”: părul lung, alb, prins într-o coadă lungă şi chipul leonin, de bărbat puternic, greu încercat. E un fost deţinut politic din perioada comunistă, care a ispăşit şase ani, făcuţi pe muche, tocmai pentru părul, ţinuta şi vorbele sale libere. Îmi vorbise despre Emil un alt fost deţinut politic, vicepreşedintele A.F.D.P.R. Cluj, Gavril Mircean, aşa că m-am grăbit să-l cunosc, indiferent la faptul că s-a mai scris despre bistriţean cu ceva ani în urmă. Doresc să-mi fac propria viziune asupra acestui personaj, de-a dreptul de film – şi apoi să-i includ povestea într-o carte cu zeci de eroi ai neamului, care s-au luptat cu comunismul, indiferent de consecinţe! 

La Cluj, găzduit de actorul Giurumia și tuns datorită lui Jean Marais!

Mă întâlnesc cu Emil Hidoş în cortul din folie de plastic destinat fumătorilor, dotat cu aerotermă, instalat în faţa unei cafenele din centrul municipiului Bistriţa. Îl invit totuşi în cafenea, ca să vorbim în tihnă şi până la urmă acesta acceptă, deşi codindu-se puţin, semn că e un mare fumător. Odată aşezaţi la masă, omul îşi începe mărturia, parcă el însuși amuzat de situația lui dintotdeauna: “Nici nu știu cu exactitate ce sunt eu. M-am născut la Bistrița, din mamă săsoaică și tată ungur”… Râde cu poftă și face o paranteză: “Cât am stat, după puşcărie, în Germania cei de acolo ziceau: uite, vine românul – iar aici, în România zic: uite, vine neamțul”. Apoi continuă: “Copilăria mi-a fost liniștită, alături de prieteni, cu care făceam drumeții, lecturi. Eram un copil al societății “de aur”, numai că aceasta n-a vrut să mă accepte… Am aflat, ulterior, citind dosarul meu de la CNSAS că prima informaţie despre mine a fost când aveam paisprezece ani și jumătate, în care scria că numai muzică occidentală am în cap. Am fost întotdeauna  tipul de om direct, care spune franc ce nu-i place”.
Eu am făcut Școala Comercială în Cluj și am absolvit-o în 1965. La Cluj am stat în gazdă, pentru câteva luni, împreună cu trei colegi  – după un anunț citit în ziar – într-o cameră  pe care marele actor Aurel Giurumia o dădea în chirie. Mare figură, Giurumia. De pildă, prin 1964, ne-a chemat odată la Teatrul Național, la un spectacol de operetă. Eu i-am zis că nu-mi place opereta, de-ar fi fost măcar operă rock, dar el ne-a cumpărat bilete și ne-a zis: “Nu, că vreau să fac o glumă cu colegii mei”. Și ne-a cumpărat fiecăruia câte o lămâie, instalându-ne în rândul întâi, având obligaţia să o ținem la vedere. Și, când cei de pe scenă au observat lămâile, atât suflătorilor cât și soliștilor li s-a făcut gura pungă și n-au mai putut cânta. S-a oprit spectacolul, iar pe noi ne-au luat pe sus oamenii de ordine. Ne-a salvat tot Giurumia, care le-a spus acestora, când se pregăteau să ne predea miliției, că el e de vină, a vrut să facă o glumă…  O altă întâmplare, memorabilă, din Clujul anilor mei de școală: eu eram mai micuț de înălțime și mă apucasem de box, la CSM Cluj, iar în serile de sămbătă obișnuiam să mergem toată echipa la discotecă. Odată, ne-am dus la clubul “Lemnul”, aflată pe strada Horea. Înăuntru tocmai avusese loc o bătaie și cum am urcat primul scările am şi încasat un pumn – de tot de-a dura m-am dus. Iar când au ajuns și colegii mei – temuți de toată lumea – s-a făcut brusc liniște. Și, în ciuda întrebărilor acestora, nimeni n-a recunoscut că m-a lovit, așa că am rămas cu pumul încasat”…  Își amintește, cu nostalgie, încă o pățanie legată de Clujul în care a trăit: „Am fost prieten cu handbalistul Vasile Capra, bistrițean de-al meu, care după un stagiu la Cluj a ajuns la „Steaua”.
A reușit să fugă din țară sărind din tren când se afla în Germania, cu echipa. Era golănașul Bistriței, dar între timp a făcut Facultatea de Medicină acolo și acum deţine cabinetul lui stomatologic în Berlin, fiind un medic foarte căutat”. Odată pornit, omul mai are o amintire-bombă: cum și-a pierdut pentru prima oară podoaba capilară, averea sa cea mai de preț de atunci. „Eram vânat, pur și simplu de profesori – numai ca să mă determine să mă tund. De pildă, aveam la Școala Comercială un profesor de socialism – om fain, dar în același timp foarte sever – care mi-a dat la un moment dat cinci lei, pentru tuns. Eu i-am luat banii și primul lucru a fost să mă duc la cafea. O lună de zile a fugit după mine, să mă prindă și să-mi taie părul, dar n-a reușit. Asta şi pentru că, deși rebel, eram bun la învățătură. Dar știți cine a reușit, totuși să mă facă să ajung ras în cap? Actorul Jean Marais”. Râde din nou, cu poftă, și începe să relateze întâmplarea: „Acesta, venit la Cluj cu surle şi trâmbiţe, a fost cazat la Hotelul „Continental” – iar noi, am fugit de la şcoală şi ne-am strâns sub balconul lui, ca să-l aclamăm. Iar pentru că directorul nostru a anunțat miliția, am fost băgați cu toții în dubă și apoi rași în cap, de un frizer al lor, ca să ne fie de învățătură. De atunci nu îi mai spun actorului decât Jean M-a Ras!”  

14 iulie – căderea Bastiliei, dar și a lui Emil! 

Absolvă Școala Comercială, ca șef de promoție, în meseria de ospătar și este repartizat acasă, la Bistrița, la Restaurantul„Bret”, având acum și dreptul de a lucra vara pe Litoral. Practic, i se împlinea un vis, acelea de a putea cunoaște străini și de a gusta din plin senzația libertății! Iar pe la șaptesprezece ani, înainte de primul lui sezon de muncă pe Litoral, a avut și primul contact oficial cu Securitatea! „Când pregăteam o masă, mă cheamă la ei doi tipi care, după câteva minute, îmi cer să devin informatorul lor şi să le spun cu ce se ocupă colegii pe Litoral. Eu le-am spus, ferm, că dacă aflu de vreun atentat le spun – dar dacă badea Gheorghe n-are zahăr sau cineva vorbește de rău conducerea partidului, astea nu le spun.
S-au dus bombănind, dar după un an a început calvarul meu. La mare îl cunoscusem pe renumitul Cornel Chiriac – cel care va fi mai târziu asasinat, în Germania – omul-spectacol de la „Radio Vacanța”, cu care am stat de vorbă timp de două ore și jumătate. Ne-am despărţit prieteni, așa că în mintea mea de băiat de 18 ani mi-am zis că trebuie să ajung și eu ca el. Iar după fuga lui în Germania, ascultam deja, cu aparatul pe umăr, în public, Radio „Europa Liberă”. Când m-au luat în primire doi securiști le-am zis că ascult muzică, nu politică – și dacă dau ei muzică mai bună, îi ascult atuncea pe ei”! Au plecat, amenințându-l, lucru pe care Emil nici măcar nu l-a luat în seamă… Apoi, începe o altă activitate “subversivă”: se apucă să scrie, pe pagini A4, un gen de jurnal-manifest, în care vorbește de muzica rock mondială, neuitând să-i înjure pe “tovarăși” că nu-i lasă pe tineri să poarte  plete, “publicaţie” pe care o uită în mod intenţionat prin crâșme. Revista s-a numit WALD OF POPP, o transcriere după ureche a WORLD OF POP, asta pentru că Emil nu ştia o boabă de engleză. Semna cu pseudonimul Brian Jones, nimeni altul decât renumitul chitarist de la “Rolling Stones”.
Practic, era activitatea unui iubitor de muzică rock, fiindcă, împreună cu mai mulți prieteni înființase, cu ani în urmă, și o formație de muzică ușoară, denumită “The Limes” (Teii – dar şi Lămâile verzi), în care el făcea pe bateristul și cu toții cântau, într-o engleză aproximativă, piese din repertoriul formației “The Rainbows”.  Plus că, după ce înfiinţează O.T.L. (Organizaţia Tinerilor Liberi) îi scrie și șase scrisori lui Cornel Chiriac, pe adresa emisiunii “Metronom în libertate” de la Radio Europa Liberă! Explică apoi, indignat, încă un lucru, care-i va atârna ca o piatră de moară la condamnarea sa pentru “infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste”: “Ca-n filmele cu Winnetou și Old Shatterhand, animat de gândul frumos și nevinovat al prieteniei, m-am făcut frate de cruce cu Pall Karol  – mort, săracul, de câţiva ani – lucru care l-a făcut pe procurorul militar șef  Ludovic Magda de la Cluj, dornic probabil să obțină un grad de pe urma poveștii noastre, să insiste să ne bage la frățiile de cruce legionare”.  Este lăsat totuşi să meargă în armată, la Aiud, unde urma după jurământ – culmea! – să facă serviciul de pază la pușcărie. Asta dacă n-ar fi fost săltat chiar din unitate, după ce prietenul său Pall Karol – strâns cu ușa – a povestit la Securitate tot ce făcuseră împreună. 

“Trebuia stopat „fenomenul Cornel Chiriac” – și-am picat noi”!

Continuă Hidoș, cu o mină de om uimit și în clipa de față, chiar dacă evenimentul relatat s-a petrecut în urmă cu cincizeci de ani: „M-a preluat maiorul Gyorgy Ladislau, șef de anchetă la Bistrița, fost client de-al meu, căruia-i dădeam de băut „pe caiet” la „Ciocârlia” și care mereu uita să plătească. Eu m-am bucurat când l-am văzut pe coridorul unității militare, am crezut că-mi aduce pachet de la mama. Când colo, el mi-a zis extrem de serios: „În numele legii ești arestat”! M-a urcat în mașină și m-a dus la Tribunalul Militar Cluj. Asta se petrecea pe 14 iulie 1970! Căderea Bastiliei a fost pe 14 iulie și pot spune că a fost și a lui Emil”! Aici îl cunoaște pe funestul procuror-șef al Tribunalului Militar Cluj, Ludovic Magda, de fapt un bătăuș ordinar, care-l stâlcește în bătaie în timpul anchetei.
Mărturisește, cu un dispreț nemărginit întipărit pe figură: „Am auzit că la înmormântarea lui, acum patru ani, s-a spus că a fost un om de bază al societății! Ce aiureală! Dar la vârsta asta încerc să nu mă mai frământ, vreau să-i uit pe torționarii care mi-au distrus viața…” Apoi reia firul povestirii: „Acest individ, ca-ntr-un film cu o regie de prost gust, mi-a smuls stema republicii de pe caschetă, iar după crunta anchetă  de la Tribunalul Militar Cluj am fost adus în clădirea Securității Bistrița, unde am stat – din 14 iulie până pe 13 septembrie. Iar la proces, Magda ăsta era acolo, savura totul. Am leșinat când am auzit că m-au condamnat la 22 de ani de pușcărie, dar el – vezi Doamne, milos – a venit la căpătâiul meu și mi-a zis să fiu liniștit, că nu o să stau decât șase ani, după recurs! Practic, știa cât voi primi în final, fapt ce dovedește clar că procesul a fost o înscenare”! Convingerea fermă a lui Emil este următoarea: Securității îi trebuia în acei ani niște „sperietori de ciori”, în fiecare județ, deoarece fenomenul Cornel Chiriac luase deja o amploare care trebuia stopată cumva.
„De la Bistrița am intrat în pușcărie eu și cu Pall Karol, din Satu Mare a intrat Ionel Forgoș – mort și el între timp – din Brașov a fost Botea Cornel, a mai fost Codreanu Mircea din Târgoviște și au mai fost doi, cărora le-am uitat numele, din București și Iași”. Practic, șederile sale în pușcăriile lui Ceaușescu s-au împărțit astfel: o scurtă perioadă la Penitenciarul Cluj, la Văcărești – o lună și ceva, în perioada recursului – și apoi restul la Aiud, cu o „escală” la Jilava. Își amintește un lucru, pe care ține să-l amintească, scurt, fiindcă-i face, evident, lehamite: „În 1971, Organul U.T.C.-ului, „Scânteia tineretului” m-a înfierat de asemenea, într-un articol intitulat ”De ce s-a scufundat „vaporul” lui Emil? Gașca, expresie a singurătății și sărăciei spirituale”. Practic, o execuţie publică în stil eminamente bolșevic”.
Arată, de asemenea, că la Aiud a cunoscut o serie de persoane interesante, printre care pe un anume Șerb, fost general, cu care a și stat în celulă. “Acesta îmi tot spunea că e nevinovat, singura „vinovăție” a lui ar fi fost aceea că a refuzat să-i scoată pe militari la muncă. Însă am aflat ulterior că, de fapt, ar fi fost prins spionând pentru KGB. Un alt personaj a fost Codreanu, fostul ministru al industriei, „dat în primire” de securistul securistului care-l monitoriza pe el. Practic, nu știuse că și securistul lui avea pe altul în spate care a aflat că luase, împreună cu primul, bani din contractele făcute în străinătate. De asemenea, și complicele lui se afla în pușcărie alături de noi. O altă personalitate aflată la Aiud era și Iulius Filip, despre care se știa că a făcut legătura cu Solidaritatea poloneză, dar eu nu l-am întâlnit niciodată”! Se înnegurează din nou, și deapănă o nouă poveste teribil de tristă: „Mai era acolo un pictor George Limbășanu, băgat ca legionar, un tip mai rău de gură ca mine. L-au injectat atâta până ce l-au făcut legumă – și omul a murit în brațele mele, în 1972.  M-am ocupat cum am putut de el – fusesem operat de apendicită – iar eu eram singurul din salon care a făcut-o, fiindcă ceilalți deținuți politici se temeau. A murit, bietul, la o săptămână după ce am fost adus și eu în salon”.

Cum a învăţat limbi străine de la preoţi greco-catolici

Arată apoi că pe 9 mai 1973 se împlineau 50 de ani de la înfiinţarea P.C.R.-ului şi cu acest prilej Ceauşescu a declarat Occidentului că în România nu mai există deţinuţi politici, iar cei de la puşcărie s-au sincronizat imediat, modificându-li-se titulatura în „deţinuţi C.S.S.” (contra Securităţii Statului). Cu toate acestea, Hidoş şi camarazii lui sperau să fie amnistiaţi, mai ales că pentru prima dată după doi ani şi jumătate a fost scos la aer, ca să mai capete puţină culoare, văzând şi el lumina soarelui. „La un moment dat, un deţinut de drept comun, prieten din Bistriţa, m-a recunoscut şi a reuşit să-mi aducă o ciocolată, după care eu i-am cerut şi o foiţă de ţigară şi o mină de creion. Mi le-a adus pe toate şi aşa am reuşit să învăţ engleza şi italiana de la doi preoţi greco-catolici, aflaţi şi ei în puşcărie din motive politice.
A trecut 9 mai, nu am mai fost amnistiaţi – şi nici soarele nu l-am mai văzut mult timp, pentru că la o percheziţie mi-au găsit foiţele scrise şi hârtia de la ciocolată, plină şi ea de cuvinte”. Pentru acest „delict” intră la Jilava, unde rămâne şase luni. Intră cu 86 de kg şi iese cu 46. Cu câteva zile înainte de ieşire este înfundat, intensiv, cu miere şi unt, ouă crude, ca să arate cumva. Venea după o înfometare îngrozitoare, cu o masă luată la două zile. În ziua cu pricina, masa conţinea următoarele: o ceaşcă cu apă, 125 grame de pâine – „rândunică” – şi o farfurie de ciorbă cu trei-patru boabe de mazăre, în care pluteau intestine de animale pline cu excremente. „Supa asta n-am putut-o mânca niciodată, deşi nu sunt un tip slab de înger”, adaugă Emil. Se eliberează, după ce – cu patru zile înainte de a se împlini termenul – stâlceşte în bătaie un deţinut care muncea în exces, pentru bani mărunţi, suplimentari, existând astfel riscul ca șefii penitenciarului să le mărească și lor norma.
„A doua zi sunt chemat la CI-stul penitenciarului şi, în loc să mi se prelungească şederea, cum mă aşteptam, sunt eliberat cu trei zile mai repede. Mi-a spus că tovarăşul Ceauşescu, în marea sa mărinimie mi-a dat drumul mai repede acasă”, explică el. Se întoarce la Bistriţa, îşi preia slujba de la localul „Ciocârlia”, unde securiştii încearcă din nou racolarea lui. Iar după ce se lovesc de refuzul său, îl compromit zicându-i cu voce tare: „Îţi mulţumim pentru informaţie, mai venim”. Aşa ajunge să fie părăsit de toată lumea, e dat afară din comerţ şi rămâne pe drumri deşi a lucrat pentru o scurtă perioadă la Cercul Cine-foto de la Casa de Cultură Bistriţa şi apoi pe post de şef al măturătorilor oraşului, la I.G.C.L. Se căsătoreşte, în 1977,  cu Somoi Ibolyka, în ciuda sfatului a doi legionari, pe care-i întâlnise în puşcărie, acela să nu se însoare cu prima femeie pe care o întâlneşte „afară”. Şi, colac peste pupăză, după plecarea ei în Germania rămâne pe cap şi cu cei doi copii ai ei dintr-o altă relaţie. Reuşeşte să emigreze până la urmă şi el, tot în Germania, deşi întâmpină numeroase necazuri din partea Securităţii, care-i instalse microfon şi-n pat şi-l şantaja cu cu înregistrările partidelor de sex avute cu Ibolyka.

„De-ar fi s-o iau de la început, precis aş face la fel, chiar mai bine”!

Continuă Emil: „Am plecat în 6 ianuarie 1986, cu gândul să chiui de mama focului, când ajung acolo, aşa cum îmi propusesem în captivitate, dar nici măcar să chiui n-am mai putut când m-am văzut la destinaţie. Iar când am observat carnea dintr-un magazin, am pipăit-o fiindcă nu-mi credeam ochilor. Am stat în Germania până-n 2015 – între timp am divorţat de Ibolyka, căsătorindu-mă  în 1993 cu Aurora –  şi am muncit toată perioada asta numai ca şofer de camion. M-am întors acasă după ce m-am pensionat de boală, cu astm şi pensie mică. Îmi picaseră dinţii, părul şi aveam şi stomacul bolnav – de la anii de puşcărie. Aveam o căţeluşă pe care o plimbam toată ziua şi acasă mă aştepta lada cu bere, astfel că ajunsesem să cântăresc 125 de kilograme. Aşa că, într-un gest disperat, ne-am pus tot ce deţineam într-o remorcă şi cu 300 de euro în portofel am venit în ţară. Ne-am stabilit în Mogoşeni, un sat aflat la 40 de km. de Bistriţa, unde procurasem un teren şi avem acum o căsuţă compusă dintr-o cameră şi un garaj. Dacă o să avem sănătate, mai adăugăm una. Să nu uit – avem şi patru câini şi zece pisici, iar numai pentru ele cheltuiesc lunar 800 de lei. În sat n-am niciun prieten, nu întind discuţii cu nimeni, poate şi pentru că localnicii nu pricep ce-i şi cu mine”. Îl privesc pe Emil cu o nepotolită curiozitate. Mă tot întreb: ce e el oare – un învingător sau un învins? Şi, parcă citindu-mi gândurile mă îndreaptă, la final, spre prima mea supoziţie: „Totul a pornit de la rock, părul meu lung şi iluzia libertăţii, iar dacă ar fi s-o iau de la început, precis aş face la fel, poate chiar mai bine!” 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here