Alexandru LELE
Înghesuită între ştiri de fapt divers, dar măcar amintită într-un cotidian central, citeam zilele trecute despre amânarea pentru 17 martie a pronunţării Curţii Supreme de Justiţie în „Dosarul Revoluţiei de la Cluj”, care are ca obiect stabilirea vinovăţiilor pentru moartea prin împuşcare a 19 tineri şi rănirea altor 37, în ziua de 21 decembrie 1989, în municipiul Cluj-Napoca. Între aceştia au fost şi Lucian Matiş şi Călin Nemeş – prietenii mei dintr-o studenţie fabuloasă (cum este, probabil, orice studenţie) – dar şi alţi tineri, ajunşi simple nume pe o listă a terorii. Cu certitudine, ne-am încrucişat paşii în acei ani nebuni de frumoşi ai uceniciei intelectuale.
Am încercat să-mi reprim şi să-mi explic prin aceste motive subiective revolta în faţa indiferenţei manifestate de presă pentru deznodământul aproape clandestin al unui proces ce ar putea explica mult mai multe decât s-ar crede. Măsura mizeriei noastre este tocmai dezinteresul faţă de enigmele morţii acelor copii.
La 13 ani de la producerea evenimentelor, societatea românească nu numai că este complet abrutizată fizic de mizeria materială în care se zbate, dar i-au fost schilodite în primul rând memoria şi reflexele, de vreme ce a ajuns să socotească victimele din Decembrie ’89 la rubrica de fapt divers. Dezlegarea enigmelor instaurării noii puteri a fost împinsă deliberat spre derizoriu, deşi ar fi trebuit să fie prima preocupare postdecembristă. Asta , e drept, numai dacă s-ar fi dorit o societate care să nu fie clădită pe o enormă minciună. Care a luat apoi cele mai neaşteptate forme, a invadat totul şi a distorsionat întreaga societate.
S-a ajuns ca despre victimele din 1989 să scriem şi să ne amintim doar în decembrie, aproape reflex şi în cor. Ca o descărcare epileptică, menită să ne asigure liniştea şi confortul intelectual pentru încă un sezon de supravieţuire. În rest, nu există timp pentru eroi. Încă de a doua zi, aerul social (nu şi democrat) redevine la fel de îmbâcsit şi înceţoşat, numai bun să-şi camufleze fiecare neputinţele, laşitatea şi infirmităţile. De aceea, multora li se pare vital un astfel de mediu.
La Ierusalim, pe Golgota, există în zidul de piatră o urmă de palmă, lăsată de Iisus cînd s-a sprijinit împovărat de cruce. Mii de pelerini îşi potrivesc zilnic palma în urma creată de durerea dumnezeiască. Nu cunosc un simbol mai încurajator în istoria credinţei creştine. Acel mic gol în piatră este cel mai teribil monument al încrederii. Justifică sacrificiul. Dar, din păcate, ajungem poate o dată în viaţă în acele locuri de pelerinaj, iar alţii niciodată.
Totuşi, continuăm să scriem numai în zilele oficiale despre cei care au murit în Decembrie. Fericiţi că noi, la fapt divers, am mai supravieţuit un sezon.
