Eroii rezistentei anticomuniste. „TARCUL MORTII”

Canalul. Unul din simbolurile terorii comuniste. La câteva luni de la debutul celui mai mare şantier al României socialiste, Canalul Dunăre Marea-Neagră a devenit un tărâm al morţii, cu 14 lagăre de muncă, pline doldora de „duşmani ai poporului”. Exploataţi prin muncă, infometaţi şi bătuţi, mulţi dintre ei şi-au găsit sfârşitul în gropi comune sau chiar sub pământul malurilor care se surpau aproape zilnic. Corneliu Coposu descria canalul ca un tărâm de infern: „Munca era foarte grea, fiindcă norma reprezenta o cantitate dublată faţă de normele oficiale ale Ministerului de Construcţii. (…) Deţinuţii innebuniţi de foame recurgeau la cele mai năstruşnice metode de supraalimentare, şi anume: mâncau iarbă, mâncau câini, pisici vânate de pe cuprinsul canalului sau din comuna invecinată, Năvodari. S-au mâncat si larve de cărăbuşi şi tot felul de plante şi vietăţi care erau socotite nutritive pentru salvarea vieţii sau pentru prelungirea agoniei. La Capul Midia, unde lagărul era condus de un comandant cu numele Borcea, cam 70 de oameni au paralizat datorită supraefortului pe care îl reclamau torţionarii ce stăteau cu biciul la spatele nostru, obligându-ne să muncim cu mult peste puterile pe care le aveam. Aproximativ 700 de deţinuţi şi-au lăsat oasele numai la Midia».

Acolo, la Midia exista un “ţarc special” în mijlocul lagărului în care erau amenajate 15 barăci. Aurel Suciu, unul dintre supravieţuitorii lagărului povesteste în cartea lui Gheorghe Andreica, “Lumini ce nu se sting”, cum deţinuţii erau avertizaţi să se ţină departe de acest loc de “leproşi”. Numai că ei n-au crezut minciunile aruncate de administraţie, ci au început să facă cercetări : «la un moment dat în acel ţarc fu introdus generalul Mociulshi … De aici am tras concluzia că ofiţerii superiori care au luptat pe frontul de răsărit şi care nu puteau fi acuzaţi legal în justiţie de «crime de război» fuseseră aduşi în acest ţarc al lagărului, iar caralii le ziceau acestora tot criminali de război. Alţii dintre noi, cei din afara «ţarcului morţii», au recunoscut pe unii foşti demnitari ai regimurilor trecute, oameni de onoare care n-au fost amestecaţi în politică, dar avuseseră o atitudine demnă. Şi, în sfârşit, veşnicii legionari care nu puteau lipsi când comuniştii săvârşeau crimă după crimă».
Principala formă de teroare pentru cei din «ţarcul morţii» era înfometarea. Mâncarea lor se pregătea în cazane separate. Dimineaţa li se servea un surogat de cafea – orz prăjit sau terci, dar nu primeau acea bucăţică de pâine ca şi restul deţinuţilor. La prânz şi seara li se pregătea un fel de lături din varza împuţită sau gogonelele pe care alte cantine trebuiau să le arunce. Din când în când primeau şi câte o porţie de turtoi de mălai alterat. Suciu povesteşte că : « trupurile acestora slăbiseră într-atât încât nu mai arătau a oameni, ci a schelete ambulante. Chiar şi mersul lor era schimonosit. Parcă păşeau săltând din călcâie asemeni unor specii de antropoide. În ţarcul morţii pământul era gol, ca pârjolit. Oamenii au mâncat toata iarba, orice buruiană. Chiar şi pământul fusese scormonit căutând buruieni».

Mai mult, orice vietate care ajungea în ţarc era mâncată. Lângă « lagărul din lagăr » era o mlaştină plină de broaşte . La un moment dat, un val de inundaţii a adus broaştele în ţarc : «ca lupii au sărit înnebuniţi de foame prinzând şi înghiţind de vii acele broşcuţe. Când nimic viu nu mai era prin incintă, cei destinaţi morţii prin infometare ridicau ochii spre cer şi se rugau Măi da, Doamne, o ploaie de broaşte să ne săturăm şi noi ».
În ţarc nu se dădea nici măcar apă pentru spălat. Iar apa de baut se împărţea cu o căniţă mică, în aşa fel încât nici aceasta nu era suficientă. Suciu povesteşte că : «într-o zi calduroasă de vară se porni o ploaie. Acele schelete îşi aruncaseră zdrenţele în grabă şi ieşiră printre barăci în pielea goală. Un spectacol terifiant. Parcă s-au deschis mormintele şi dau năvală morţii … Ridicau mâinile scoţând nişte sunete care nu erau omeneşti. Era un fel de scâncet amestecat cu urlet de fiară flămândă. Atunci am văzut trupurile acelor oropsiţi pline de bube, de rapan scârbos după atâta necurăţire … Aceasta fusese unica baie pe care o făcuseră, de alta nu-mi amintesc».

Evident, în aceste condiţii, moartea îi secera într-una. Zilnic erau scoşi câte unul-doi deţinuţi cu targa şi duşi în cimitirul «special» al lagărului. Lucrările la canal s-au stopat la 18 iulie 1953, ca urmare a dezvăluirii pe posturile de radio „Europa Liberă”, „Vocea Americii” şi „BBC” a terorii din lagărele de muncă de la Canal.

Generalul Mociulschi

Leonard Mociulschi, participant la cele două războaie mondiale, a fost decorat cu mari distincţii militare din partea ţărilor europene cobeligerante, primind zeci de decoraţii şi medalii. După instaurarea comunismului şi generalul a ajuns în « ţarcul morţii » de la Midia. Suciu îşi aminteşte că : «un bărbat bine legat a fost supus îngrozitorului regim de infometare până a devenit un adevarat schelet, o mortăciune care cu greu se târa pe cele două picioare, bărbat ce în timpul războiului făcuse mari bravuri pe frontul de răsărit. Acum, mai rămăsese din acest brav ostas abia o umbră. Numele generalului era arhicunoscut de toată lumea şi gardienii se întreceau să afirme cine sunt ei şi ce a ajuns dânsul. Generalul a profitat de acea batjocura făcând pe măscariciul pentru o cârmojă de pâine aruncată în batjocură. I s-a îngăduit să-şi facă o lădiţă ce o purta pe umeri în bandulieră. În loc de curea îşi confecţionase o sfoară din zdrenţe şi din ce mai găsi de prin lagăr, nişte perii de lustruit bocancii. Mai avea şi o cutie de conserve ruginită în care procurase funingine. Cu aceste obiecte făcea pe lustragiul».
Ofiţerii îi aruncau în scârbă ţigări, în mijlocul mocirlei şi îl puneau să imite ordinul de atac.

Căţeluşa Mida

Într-o zi, a dispărut căţeluşa comandantului-călău, Liviu Borcea. O botezase după numele lagărului, Midia. A dat ordin gardienilor să o caute peste tot şi, negăsind-o, a ordonat o percheziţie în Ţarcul Morţii. Aici s-au descoperit oase de pisici, dar şi labele nefericitului animal dispărut. Nebunia înfometării a mers atât de departe încît trupurile celor care mureau după numărătoarea de seară erau ciopîrţite de unii şi carnea era mâncată aşa, crudă.

Gazeta de Maramureş