ETERNUL BASM DE DUMINICĂ

Citind, absolut întîmplător, într-un timp relativ scurt mai mulţi prozatori armeni (Harutiuvian, Aghasi Aivazian, Mircea Tatos, Grigor Babaian) am rămas surprins, înainte de toate, de unitatea subterană a subiectelor abordate. La limită, aş putea spune că e vorba chiar de o anulare a nuanţelor pînă la o temă unică: durerea poporului armean. Chiar şi atunci cînd proza nimereşte în umor sau în ironie (cazul lui Aghasi Aivazian), dincolo de poantă sau suprafaţa hazlie simţi mereu, devoratoare, „tema” aceasta, ca pe un soi de realitate comună a scrisului celor pomeniţi mai sus. Obsesia construcţiei prozastice cu „tîlc”, mereu tragic, de parcă fiece text ar reprezenta o variantă – chiar dacă apocrifă – a unei evanghelii armene, şi oboseşte la lectură, dar şi întemeiază un ansamblu de receptare. Spre deosebire de cea evreiască, să zicem, proza armeană e înainte de toate tristă şi abia apoi virulentă. Ştiu puţine (şi, mai mult ca sigur) doar lucruri comune despre istoria acestui popor, dar am certitudinea că n-a pus niciodată bazele unei asociaţii internaţionale de căutare şi urmărire a responsabililor genocidului din anul 1915.
Un exemplu tipic e Grigor Babaian. Excelent prozator pe suprafeţe mici, a fost rănit în 1993 pe cînd lupta în Karabaghul de Munte, în ultimul conflict dintre armeni şi azeri pentru un teritoriu armean revendicat în timp de toţi vecinii. „Trei mateloţi în deşertul torid”, tradus la editura „Ararat”, e un volum amalgamat, cuprinzînd atît proză scurtă, eseuri cît şi publicistică. Babaian scrie o proză metaforică, îmbinare de existenţialism şi basm, mereu în căutarea unei „alte” realităţi, mai curată şi mai puţin tragică decît cea care i-a fost dată autorului s-o trăiască. Basmele de duminică („Despre Cei Mari şi Cei Mici”, „Despre Iepure şi Fetiţă”) dau pe de-a-ntregul măsura acelui tîlc omniprezent de care vorbeam. De fapt, toate textele lui Babaian par povestite la gura sobei, într-o linişte înspăimîntată, în tihna intimităţii, tresărind însă mereu la cel mai mic zgomot care se aude afară. În „Despre Iepure şi Fetiţă” firul narativ e copilăreşte banal: un iepure fricos întîlneşte în pădure o fetiţă rătăcită, la rîndul ei mai fricoasă decît iepurele. Se întîlnesc, evident, cu lupul. Fetiţa, crezînd că e vorba de un cîine din sat, alungă sălbăticiunea.
„— Ce fetiţă curajoasă eşti tu!, se minună Iepurele după ce-i veni inima la loc. Nu te-ai speriat de lup.
—    Da’ ce, ăsta era lup? Nu-l crezu fetiţa. Lupii trăiesc la grădina zoologică.”
Morala e limpede, la fel ca în „Despre Cei Mari şi Cei Mici”. Nu vreau să se înţeleagă că Babaian scrie proze simpliste, cu morală şcolărească. Reduse la minimum însă, cam aşa arată „fişele” intime ale scrisului său. Corect dozate, depăşind basmul şi evitînd canonul, rîndurile lui Babaian sunt cele ale unui atuor inteligent care evită fastul scriptural şi epitetul inutil, deşi, uneori, pică într-o rutină a tristeţii.
Unul dintre eseurile publicate cuprinde o excelentă – din punct de vedere literar – descriere a iataganului (nu mai pomenesc aci de relaţiile turco-armene): „Iataganul este astfel conceput şi construit, încît centrul de greutate să nu fie în mijlocul lamei. Iataganul nu-I făcut să-ţi loveşti potrivnicul la înlţimea pieptului sau a capului, fiindcă îţi trage braţul în jos. Nu-i făcut pentru a te duela lejer cu braţul întins înainte. Vîrful e curbat înapoi, ca un cîrlig, şi nu poţi străpunge pieptul duşmanului. Poţi, doar, să-i tai gîtul. Este o armă foarte nepotrivită pentru luptătorul de pe cîmpul de bătaie şi pentru cavalerul care duelează. Este, în schimb, o armă ideală în mîna unui tîlhar sau a unui călău”.
Tot istoria armeană constituie substanţa prozei „Calul generalului Andranic” (conducătorul luptei de independenţă a armenilor în perioada 1915–1920; după războiul armeano-turc din 1918 calul generalului a ajuns în Bulgaria, în proprietatea unui birjar, murind în scurt timp). Povestirea, de doar cîteva pagini, e la rîndul ei o parabolă: din clipa în care a fost părăsit de general, calul înaintează singur, în ciuda încercărilor multora de a-l captura, spre Munte (masivul Ararat, şi el un simbol al naţiunii armene). Odată ajuns acolo, fără de stăpîn dar ca mesager al acestuia: „Toţi copiii armeni se deşteptară şi începură să ţipe. Toate femeile armene simţiră cum un fior rece le străbate trupurile. Toţi bărbaţii armeni gemură în somn. Generalul Andranic muri.”
Dialog permanent cu trecutul, proza lui Babaian pare una a unui posedat. N-o poţi judeca de la sute de kilometri, după cum, cred, nici n-o poţi înţelege pe deplin de la o asemenea depărtare. Distanţă mai degrabă sufletească decît geografică.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here