Fefeleaga de Căşeiu: „Am fost desfigurată, atacată cu drujba de fostul soţ. Acum, deşi despărţiţi, ruptă din nou”!

Femeia are o tăcere împietrită pe chip – care însă urlă efectiv prin ochii săi. Pare o adevărată Fefeleagă a durerii, descinsă direct din paginile lui Agârbiceanu, iar damnarea îi dă alura unui animal arhaic, de povară, obişnuit cu suferinţa şi agresiunile de tot felul. În mutismul său aceasta se urneşte greu spre a-mi povesti viaţa sa de suferinţe, dar când o face mă lasă mut de uimire, dezvăluindu-mi o minte ageră şi, totodată, un suflet ales. Şi, parcă niciodată până atunci nu mi s-a enumerat un arsenal mai complet de tehnici de tortură decât cel la care a fost supusă de către  fostul soţ – om cu ani de puşcărie, luaţi pentru bătaia unui consătean, care a şi murit după agresiunea suferită!

„A lovit un om în cap şi a stat apoi şase ani la puşcărie”!

Umbra din faţa mea, în vârstă de 61 de ani se numeşte Cornelia Oltean şi vine din satul Guga, comuna Căşeiu. O femeie mică de înălţime şi slabă precum o vergea, dar ţinută în viaţă de o energie mai presus de orice închipuire: dorinţa de supravieţuire şi de a-şi vedea realizaţi copiii şi nepoţii… Are o rană urâtă în dreptul arcadei ochiului drept, despre care îmi mărturiseşte – pe coridoarele I.M.L. Cluj, unde a venit pentru a fi consultată de către legişti – că e neglijabilă faţă de cele pe care le-a avut de-a lungul anilor, provocate de fostul său soţ, Ionel. Cornelia observă că m-a lăsat, efectiv, cu gura căscată, la care plusează: „De doisprezece ani am fugit de la el, din satul Rugăşeşti, lăsând totul acolo: două case, tractor şi acareturi pentru care el n-a mişcat niciodată un deget măcar. Nu m-a lăsat atunci să iau nimic cu mine – şi toate lucrurile mele sunt în continuare acolo. Iar cu nouă ani în urmă am reuşit până la urmă să divorţez, asta după ce deja mă mutasem, împreună cu fiica cea mică, în casa părintească din Guga, aflată la doi kilometri de Rugăşeşti. Am fost căsătorită treizeci de ani cu el şi avem împreună două fete. Una de 35 de ani – fugită în Italia, în urmă cu nouă ani, de teama mizeriilor pe care i le făcea Ionel – şi una de 24, care munceşte la Dej, femeie cu facultate, pe care am ţinut-o patru ani la Cluj, numai cu mâinile astea”… Îmi arată palmele, atât de bătătorite cum nu cred că am mai întâlnit vreodată la vreo femeie. Observându-mi uimirea, mă lămureşte: „Am muncit şi muncesc zi şi noapte, doar ca să-mi cresc copiii şi să-mi  ţin gospodăria… Am şi ceva pământ, trei vaci, patru porci şi şaizeci de oi, animale pe care mi le cresc singură – ferindu-mă totodată de atacurile lui, atunci când mă aflu cu ele, pe câmp. Am tractor – dar el rugineşte acuma – şi am avut şi magazin în sat, dar n-am putut realiza nimic împreună, că nu i-a plăcut decât să bea şi să fumeze, în ciuda eforturilor mele de a progresa cumva”. Îmi mărturiseşte, în continuare, că bărbatul ei a fost dintotdeauna un om extrem de impulsiv şi chiar înclinat spre crimă: „Odată, prin anii optzeci, după ce un vecin i-a spus, în glumă, că nu-i în stare să facă băieţi ci numai fete, Ionel s-a enervat teribil pe el.  Aşa că i-a dat în cap cu o bară de fier, băgându-l direct în spital, în stare gravă. A intrat şi el în puşcărie, pentru şase ani, dar până la urmă omul a murit, în chinuri, cam la zece ani după ce a fost bătut de soţul meu”… 

„A zis că mă vrea în pământ”!

Povesteşte apoi o păţanie petrecută în urmă cu circa optsprezece ani, la Dej, de pe urma căreia a fost pur şi simplu desfigurată, deşi nu era vinovată cu nimic: „Am plecat împreună, cu maşina, la o nuntă ce urma să aibă loc la Liceul Industrial din oraş. Nu avea carnet, dar a vrut să-l las la volan ca să parcheze el maşina. La care eu, de frică să nu facă ceva am coborât. Atunci Ionel a parcat niciunde altundeva decât în mijlocul curţii, unde maşina noastră putea fi lovită fără probleme de o altă maşină, iar eu i-am zis lucrul acesta… S-a enervat din nou, în stilul său caracteristic, după care a luat maşina şi dus a fost. S-a întors doar când se dădeau banii mirilor – dar eu făcusem între timp rost de alţi bani şi puteam să-i dau, fără probleme. Desigur că – până la urmă – cineva ne-a lovit maşina, pentru că a parcat-o rău de tot, iar poliţia a venit la faţa locului şi a făcut constatarea. El, de beat şi nebun cum era tot insista să mă duc la poliţie, deşi aceasta abia plecase şi îşi făcuse deja treaba. Eu am refuzat să fac lucrul acesta, fapt care l-a făcut să sară în aer de furie: odată ajunşi acasă m-a dezbrăcat în pielea goală şi m-a bătut o oră întreagă, cu sălbăticie, până m-a desfigurat. Apoi, liniştit, s-a culcat… Atunci, după ce mi-am revenit puţin mi-am înfăşurat în jurul trupului o rochie, pe care o aveam pe cuier, am fugit în grădină şi acolo mi-am îmbrăcat-o, prezentându-mă la Spitalul Municipal Dej. Două săptămâni am rămas internată la Dej, într-un hal fără de hal”! Femeia spune că nu i-a intentat atunci proces de divorţ soţului, de frică să n-o omoare, acesta fiind extrem hotărât să o facă în caz că ar fi început formalităţile divorţului. „Şi acuma, când m-a bătut, nu mergeam din gospodărie, deşi avea interdicţie de şase ani să se apropie de casa mea şi a fiicei mele. Cu toate astea el venea la noi ca şi cum ar fi venit la casa lui. Cât stătea la noi dormea într-o cameră iar eu mă adăposteam în grajd, unde am o cămăruţă pe care o încuiam şi dormeam acolo, stând de asemenea închisă toată ziua, până pleca, de frica lui neîndrăznind să ies. Odată, cu opt ani în urmă, a intrat la mine prin pod scoţând ţiglele de pe acoperiş, dar acum, sâmbătă, m-a surprins cum uitasem uşa deschisă. Eram cu nepoţelul lângă mine şi primul lui gest a fost să-mi ardă un pumn în gură şi să mă împiedice să-i închid uşa în nas. Dar după ce mi-a mai dat nişte pumni în zona capului am reuşit să fug, la o mătuşă din vecini şi să chem poliţia. Poliţiştii au venit, l-au înştiinţat că are interdicţie iar pe mine m-au sfătuit să mă prezint la I.M.L. Cluj, că o să-i deschidă dosar penal. El n-a zis nimic, dar simt – după cum m-a privit – că urmează, curând, o mare răzbunare din partea lui”…  Începe să plângă, pentru prima oară de când şi-a început povestirea. Explică apoi că fostul soţ nu face tot ce face din iubire, ci din dorinţa expresă de a o termina: „Mi-a spus – nu odată – că va fi linştit şi împăcat doar după ce mă va vedea în pământ”!  

Sechestrată să piardă înmormântarea tatălui şi atacată cu drujba!

Continuă descrierea supliciilor la care a fost supusă sistematic de către Ionel. Acestea sunt atât de cumplite şi dozat-sofisticate încât ar putea constitui indicaţii de regie şi ingrediente pentru un film de groază semnat de un maestru al genului… “În 1999, când a murit tata, el m-a închis în casă începând din ziua morţii, care era o zi de luni, miercuri urmând să aibă loc înmormântarea. Stăteam aşa, nemâncată şi fără să fi băut măcar apă, când cu o oră înainte să aibă loc înmormântarea lui au venit doi tineri din sat, de capul lor, impresionaţi de situaţia mea, cu gând să mă elibereze ca să pot să ajung la îngropăciunea tatălui meu. În tot acest timp Ionel urmărea muzică uşoară la video şi bea în neştire, fără să-i pese de nimic, însă atent la mișcările mele. Aşadar, pe neaşteptate băieţii au intrat în casă şi mi-au deschis uşa, făcându-mi semn să ies cât mai repede. Atunci, profitând de clipa de uimire a soţului am fugit repede, în hainele cu care eram îmbrăcată şi am început să fac ture în jurul casei – cu el după mine, urlând să stau că altfel mă omoară. Am făcut vreo şase-şapte ture – şi era cât pe ce să mă prindă, însă se vede că Dumnezeu a fost de data asta alături de mine: Ionel s-a împiedicat şi a căzut într-o groapă de gunoi de grajd, aşa că am reuşit să ajung, cumva, la înmormântarea lui tata. Şi totul s-a petrecut cu ajutorul băieţilor aceia, doi străini din sat”! Trage puternic aer în piept, ca şi cum ar urma o nouă povestire solicitantă psihic pentru ea, apoi vorbeşte: “Odată, prin 1998, treaz fiind acesta şi-a scos drujba, rânjind şi a vrut să-mi taie mâna. N-a reuşit decât să-mi sfâşie cele două bluze de pe mine şi să mă zgârie puţin, că am fost vigilentă şi am fugit de acolo. Aşa i s-a năzărit lui să facă, pur şi simplu – şi, vă rog să mă credeţi, atunci nici măcar nu eram certaţi. E un sadic din naştere, cum sadic a fost când l-a bătut cu o rangă pe vecinul care glumise că nu-i în stare să facă decât fete! Chiar și lucirile din ochii săi sunt diavolești și uneori mă întreb dacă nu cumva Ionel e diavolul însuși”. Se opreşte din nou pentru câteva momente, ca să plângă în voie. Apoi, revenindu-şi puţin, continuă: “Când fata cea mică mergea la facultate la Cluj, după o şedere acasă, el ştia că avea bani asupra ei şi o aştepta direct la cursă şi-i lua toţi banii, ca să-i bea, dar nu înainte de a o ameninţa şi pe ea cu moartea! Nu demult, în urmă cu două luni a scos cuţitul şi a vrut să o spintece cu un cuţit. Eu am văzut ce vrea să facă şi i-am strigat fetei: “Fugi, fugi”! Ea a fugit şi a scăpat cu viaţă, dar de atunci Ionel tot urlă că-i pare rău pentru că nu a reuşit s-o omoare. Criminal. Criminal. Nu ştiu de câte ori am fost nevoiţi, când ea era micuţă, să dormim în poduri de grajduri sau în coteţul găinilor unde ne ascundeam de furia lui. Odată, pe când fata avea trei luni, iar ea se afla în pat, sub fereastră, a aruncat cu o sticlă de vin spumos, care a trecut prin geam. Şi, în mod miraculos, cioburile care au sărit din fereastră s-au oprit în perdea, nu au rănit-o deloc. Au păzit-o se vede, rugăciunile mele făcute către Maica Sfântă, la care mă închin tot timpul. De altfel, toate aceste şocuri avute de ea încă din copilărie au îmbolnăvit-o: a făcut poliartrită şi starea ei de acum nu-i bună deloc, e nevoită să facă săptămânal o injecţie care costă peste o sută de euro.”

“Sunt curioasă ce-ar mai putea vinde, că a ras tot”!

Cornelia este poftită, curând, în cabinetul de consultaţii al instituţiei medicale clujene. Intră, făcându-şi cruce, ca-ntr-o biserică – de parcă întregul său viitor ar depinde de acest lucru. Durează ceva timp şederea ei iar când se întoarce femeia îmi arată certificatul. I-au fost recomandate şapte zile de îngrijiri. Îşi împătureşte apoi cu grijă hârtia şi-o vâră în punga de plastic pe care o ţine în mână. Se aşează puţin pe banchetă, evident istovită, ca să-şi mai tragă puţin sufletul. Îşi aminteşte brusc ceva şi-şi continuă mărturisirea, parcă nevenindu-i să se întoarcă acasă: “Nu ştiu cum să fac să-l îndepărtez că şi acuma – cum v-am spus – vine nestingherit la noi acasă şi fură tot ce găseşte: saci de cartofi, porumb, orice. Le vinde şi-şi cumpără băutură şi ţigări, că de astea nu s-a lăsat niciodată. De pildă, noi n-am mai tăiat un porc de doi ani de zile, pentru că în 2017  ne-a furat carnea de la doi porci şi – în batjocură – ne-a adus înapoi doar oasele. Chiar şi acum, cumpărăm mâncare doar câtă avem nevoie, ca să nu pună el mâna pe ea! Ne pândeşte toate mişcările şi după ce plecăm de acasă vine şi duce tot ce poate. Recent, mi-a furat două pontlasuri foarte scumpe, la care am muncit timp de trei-patru ani! Din dulap mi le-a furat. Şi acuma, când merg cu oile pe câmp apare înarmat cu o foarfecă sau cu un cuţit – şi trebuie să o iau la fugă şi să las oile, doar ca să scap cu viaţă! Iar lucrul acesta se repetă aproape zilnic. Dar, cu o altă ocazie, prin 2006 – trebuie să vă spun acest lucru! – şi eu l-am pocnit odată, ca răspuns la ce mi-a făcut! Mă lovise cu piciorul sub genunchi, tare de tot, aşa că nici eu nu i-am rămas datoare: am luat furca şi i-am rupt mâna cu ea. Cinci ani ne-am judecat prin tribunale, la Dej şi la Cluj – dar vă rog să mă credeţi, am fost nevoită să mă apăr, că altfel mă omora atunci”! Se îngrijorează din nou şi mi se adresează, de data aceasta cu un aer întrebător: “Dacă a prăpădit şi a vândut aproape tot ce am avut acuma-s curioasă, sincer, ce-ar mai putea vinde, că mai am doar cele două case: una e pe numele meu, deci nu poate face nimic iar pe cealaltă, care e comună voi cere să se facă împărţirea”! Îşi ia apoi rămas bun de la toată lumea şi cu aceeaşi discreţie cu care a intrat părăseşte cu ochii plecaţi încăperea, purtându-şi cu o rară demnitate destinul său groaznic, de adevărată Feleleagă a durerii…

Punctul de vedere al I.P.J.Cluj

“În cauză s-a întocmit dosar penal pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe, după o plângere depusă de doamnă. Cei  doi sunt divorţaţi de nouă ani, dar trebuie să menţionez faptul că fostul soţ nu are ordin de restricţie, ba, mai mult se duce frecvent în vizită la domiciliul fostei soţii. Deocamdată nu se ştie de la ce a pornit conflictul astfel încât să se ajungă la agresiune, dar poliţiştii cercetează împrejurările în care a avut loc incidentul”, a declarat, pentru Gazeta de Cluj, Traian Morar, purtător de cuvânt al I.P.J.Cluj.