Filiera caselor nationalizate

„Avalanşa” cererilor de retrocedare a imobilelor naţionalizate a generat o adevărată mafie în Sighetu Marmaţiei * Chiriaşii spun că în spatele cererilor stau doi trei „băieţi deştepţi” care iau legătura cu proprietarii imobilelor * În unele cazuri se vorbeşte chiar de împuterniciri fictive.   

Sighetu Marmaţiei a devenit „capitala” retrocedărilor. Şcoli, cimitiere, clădiri publice, case. Zeci de imobile din municipiul de peste Deal sunt cerute de foştii prorietarii, urmaşii lor sau, diferiţi „băieţi deştepţi” care au transformat revendicările în afacere. Cheia afacerii e la casele naţionalizate. „Peste noapte”, în complicitate cu chiriaşii neştiutori sau cu urmaşii proprieztarilor, două-trei persoane au ajuns să deţină zeci de imobile în municipiul de peste Deal.

După marea jaf comunist, botezat „naţionalizare”, de două decenii încoace se derulează altul. Revendicarea fostelor imobile liuate cu japa de regimul roşu a devenit o mega afacere profitabilă pentru cei care au informaţii, relaţii şi bani. În mod ciudat, în mai toate cererile şi procesele de revendicare din Sighetu Marmaţiei sunt implicate aceleaşi persoane. Două trei persoane care reprezintă foştii proprietari. Unii „pe bune”, alţii nu. Valeria Varga, un chiriaş într-o casă naţionalizată din Sighet spune că, „filiera caselor naţionalizate” acţionează după un scenariu bine pus la punct şi ocheşte de obicei case locuite de rromi sau persoane defavorizate sociale: „un bărbat de la noi, în legătură cu o femeie plecată în Israel, a reuşit să pună mâna pe jumătate Sighetul. El merge şi caută unde stau persoane defavorizate, face poze la casă şi îi trimite ei adresa. Ea face o împuternicire pe numele lui. Cred că fictivă şi urmează procesul. Aşa au reuşit să ia zeci de case. Deşi, eu am trăit o viaţă în Sighet şi ştiu că foştii proprietari în multe cazuri nu trăiesc şi nu au nici urmaşi. Au încercat şi cu mine, dar eu am autorizaţie de construcţie şi m-am interesat, ştiu că fostul proprietar nu mai trăieşte. Dar dacă nu ştiam, îmi luzau şi mie casa. Jumate de oraş e al lor. Sunt multe, multe case luate aşe”.

Există însă şi „buni samariteni”. Persoane care se interesează de foştii prorietari şi aleg de obicei cazuri aproape de finalizare. Dacă proprietarii sunt bătrâni, cu atât mai bine. Îi sună, dau câteva informaţii despre dosar, ca să arate că sunt informaţi şi aruncă momeala: le spun că pot să-i ajute, dar contra cost. Mai mult, alţii preferă să cumpere dreptul de revendicare cu totul. Iar foştii proprietari, exasperaţi de drumurile interminabile pe care le fac şi de procesele fără sfârşit îşi vând casele pe bani măruinţi. Evident, „băieţii deştepţi” nu au probleme să intre în posesia lor.

În schimb, proprietarii de drept se chinuie zeci de ani în instanţă cu astfel de cereri. Cel mai relevant caz de acest fel este cel al sigheteanului Mihai Hriny, parte în cel masi lung proces din istoria Maramureşului. Familia Hriny are aproape 70 de kilograme de sentinţe şi plângeri, a trimis memorii la toţi preşedinţii României şi la toţi miniştrii justiţiei de după 1989 şi a luptat în instanţă două decenii pentru a-şi recupera un imobil care îi aparţine de drept. Povestea familiei Hriny a fost prezentată pe larg de GAZETA DE Maramureş. Pe scurt, pe un teren moştenit de la părinţi, familias şi-a ridicat o vilă în 1974. În 1987 au părăsit înbsă ţara, iar comuniştii le-au confiscat averea. Se spune că vila familiei Hrinyy a fost ochită pentru „prinţişorul” Nicu Ceauşescu, dar a ajuns în proprietatea OJT Maramureş şi a devenit unul dintre motelurile de top ale Sighetului. Aşa a şi fost trecut în acte. Aşa că acum, după 20 de ani, când Mihai Hriny şi-a recuperat casa, nu o poate întabula. Motivul? O chichiţă: în sentinţă scrie că a dobândit o casă. Ori în acte, casa e motel. Aşa că familia Hriny mai trebuie să aştepte, nu se ştie cât, ca să dobândească de drept imobilul care îi aparţine. În schimb, „geambaşii caselor naţionalizate” nu au probleme cu retrocedările. Vom reveni.

Avalanşă de cereri
Din cauza avalanşei de naţionălizări, zeci de chiriaşi au rămas pe drumuri şi asaltează cu cereri primăriea. Marius Ierima, şeful Serviciul Spaţiu Locativ din cadrul Primăriei Sighetu Marmaţiei spune că: „anul viitor o să avem nevoie de cel puţin 15 case, care înseamnă în jur de 50 de familii, pentru persoane din imobilele retrocedate. Speranţa era realizarea blocurilor”. Raportat la numărul de cereri, necesarul de locuinţe ajunge la circa 1500, cifră în care intră şi cazurile sociale şi chiriaşii din imobilele retrocedate.

Printre casele naţionalizate cel mai bine cotate în Sighet se numără casa fostului primar, Papp, care a găzduit Centrul de Execuţie Bugetară. Clădirea a fost revendicată de un anume Arbel Yoseph, iar fostul directror al centrului, Grigore Moldovan a fost acuzat că i-a înlesnit tranzacţia şi chiar că ar fi încheiat un antecontract la notar, prin care, odată intrată în posesia lui Arbel, clădirea va trece a doua zi în proprietatea lui Moldovan.
O altă casă celebră e cea a familiei Mihaly de Apşa din centru. După Revoluţie, Lucia Mihaly de Apşa, ultimul supravieţuitor, a primit despăgubiri băneşti pentru nedreptatea săvârşită şi, înainte de-a muri, a donat clădirea, prin testament, Muzeului Judeţean.
Un alt imobil este casa Kraus de pe strada Mihaly de Apşa, construita de Szabo Aurer, achiziţionată ulterior de directorul spitalului de la acea vreme, care a transformat-o în sanatoriu. După Revoluţie, casa a fost ocupată de familii sărace.
 
Ioana LUCĂCEL