Fiul Regelui Mihai (II)

Reporter : Poate că Ivor Porter, fostul ofiţer de informaţii britanic pe care l-aţi contactat după 1990, ar fi putut să vă dea mai multe detalii sau chiar să facă câteva demersuri în plus care să ducă la lămurirea împrejurărilor morţii mamei dv. Aţi abordat cu el această chestiune?

Dieter Stanzeleit: M-am întâlnit cu Mr. Ivor Porter prin intermediul unui istoric englez care după război a desfăşurat o carieră diplomatică. Un gentleman foarte amabil. Am înnoptat în casa sa din sudul Franţei. Era noaptea de după alegerile britanice parlamentare, când Partidul Laburist al lui Tony Blair a sărbătorit marea victorie. Mr. Porter care era un susţinător al liberalilor se bucura pentru că aceştia câştigaseră mai multe locuri. El mi-a spus atunci puţine lucruri, poate că avea motive s-o facă, dar mi-a dăruit cartea sa, “Operaţiunea Autonomous”, şi m-a rugat să mă uit peste ea. Din păcate am remarcat mulţi ani mai târziu, că acolo, la poza cu nr. 20 eram eu şi mama mea în dimineaţa zilei de 24.08.1944, cu o zi înainte de deportarea noastră în Germania. Zece ani mai târziu, după întâlnirea mea cu Mr. Porter, a ieşit o nouă ediţie a cărţii respective, dar din nu ştiu ce motive poza despre care v-am vorbit lipsea. De ce ?

Reporter : O atenţie deosebită cred că merită şi împrejurările în care, în 1945, aţi fost adoptat de familia Stanzeleit şi mai ales modalitatea prin care Securitatea se interesa şi îşi procura informaţiile din Germania referitoare la persoana dv. Mă refer la raportul adresat lui Teohari Georgescu, fost ministru al Afacerilor Interne şi raportul semnat de generalul Pacepa. De fapt, am văzut că şi Siguranţa Statului, înainte de a fi creată Securitatea se interesa de dv. şi de mama dv. Acolo sunteţi numit în mod clar „Nicolae Vasile, fiul fostului rege Mihai I cunoscut în prezent sub numele de Dieter Stanzeleit”. Din ceea ce am văzut că aveţi – documente mă refer – eu cred că aceste rapoarte sunt de fapt printre „piesele cele mai grele” pe care le posedaţi…Aveţi şi altele de asemenea „calibru”?  

Dieter Stanzeleit : Această atenţie arată cât de mult agită apele secretele în legătura cu mama şi cu mine. Cu siguranţă că tatăl meu era oripilat şi foarte supărat, mai ales pentru că nu putea face nimic, la fel erau şi rudele şi prietenii mamei mele. Comandantul NKVD din România s-a interesat despre situaţia mamei mele. Aproape în fiecare zi, un avion străin de supraveghere survola cartierul general al lui Hitler, “Wolfsschanze”. Tensiunile de ambele părţi erau foarte mari. |n noaptea execuţiei mamei mele, Parisul a fost cucerit de aliaţi. Hitler era dezamăgit pentru că era ultima şansă să câştige – din punctul său de vedere – o pace separată cu Anglia şi a dat greş. Dintr-o furie nebună a executat-o pe mama mea, nepoata familiei regale din Anglia. Acum, furia sa s-a îndreptat spre Anglia şi spre Himler. |n România era planificată o nouă constituţie. Normal că puterea communistă, în anii 1950-1951 vroia să ştie cum rămânea cu monarhia şi eventualele moşteniri. |n Germania, în acel moment, era să fiu înecat, iar altă dată era să fiu răpit. Am fost salvat de către cineva de la înec, iar de cealaltă dată am putut să sar eu din maşină. Mai târziu, în 1997, înainte de a veni în România, mi-au fost furate documente importante. Un lucru trebuie accentuat. Există rar ceva alb-negru, deci un rău absolut sau un bine 100%. Deşi mareşalul Antonescu era un companion de război devotat lui Hitler, ne-a protejat mereu pe mine şi pe mama mea. Numărul mare de germani care nu erau în niciun caz răi, apoi îngrijirea plină de dragoste din partea doamnei Stanzeleit mi-au salvat viaţa. Apropos, nu am fost niciodată adoptat de ea. Ea mi-a dat numele fiului ei decedat, Dieter, la început din precauţie, apoi din obişnuinţă.

Reporter : Aţi scris o carte intitulată „Regina pierdută” editată de Fundaţia culturală „Libra”, carte ce aţi dedicat-o memoriei mamei dv. naturale Această carte pe care mi-aţi dat-o – şi pentru care vă mulţumesc – pe care acum o răsfoiesc şi pe care vă asigur că o voi citi, a fost lansată la Bucureşti în 2007. Cum a fost ea primită de public, mai ales că încearcă să lămurească câteva aspecte importante din viaţa dumneavoastră?

Dieter Stanzeleit :  Oamenii care au citit cartea au fost fascinaţi şi uimiţi cum de s-a putut ţine secretul până acum. Cred, cum fiecare om are o poveste a sa, şi orice naţiune are un drept la identitatea proprie care reiese din povestirile bune sau rele. Şi rezultatele din cartea mea aparţin şi ele la aceasta. Trebuiesc auzite…din păcate cartea a fost citită prea puţin.

Reporter : Aţi cheltuit mulţi bani, multă energie şi mult timp pentru a vă procura documente de arhivă care să vină să probeze afirmaţia referitoare la originea dv. Ce demersuri întreprindeţi în continuare pentru a vi se recunoaşte calitatea de fiu al fostului rege Mihai I de România?

Dieter Stanzeleit : Adevărat, a fost o muncă dificilă, dar de mare importanţă pentru mine şi trecutul României, dar şi pentru tatăl meu, mă gândesc eu. Planurile mele, vă rog să mă înţelegeţi, nu le pot relata, dar dorinţa mea cea mai mare ar fi o întâlnire cu tatăl meu şi dacă este posibil, un test ADN.

Reporter : După aproape 50 de ani petrecuţi în Germania aţi venit în România şi am înţeles că v-aţi stabilit aici. Cum găsiţi România ca ţară? V-aţi adaptat la specificul ei?

Dieter Stanzeleit : Iubesc România şi o promovez din toate puterile şi am lansat un CD cu tema “România, ţara prietenoasă din Carpaţi”. Aşa găsesc eu ţara şi oamenii din ea care sunt creativi, binevoitori, toleranţi şi sinceri. Noul mileniu a fost pentru România o importantă succesiune de evenimente. De atunci merge totul spre bine: românii pot circula fără viză în spaţiul Schengen şi multe sugestii au fost adoptate. De asemenea, România a devenit membră NATO şi UE. Bineînţeles că mai este mult de făcut, pentru că paguba care a fost făcută în timp este foarte mare.

Reporter : Atunci când nu vă ocupaţi cu căutarea de noi documente care să vă întărească afirmaţiile, cu ce vă ocupaţi dumneavoastră de fapt domnule Stanzeleit?

Dieter Stanzeleit : Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât timpul devine mai preţios. Rar mai cânt la vioară. Mă duc cu plăcere la concerte şi merg la plimbare la munte. Am vizitat multe zone cum ar fi: Alaska, Tibet, Australia…Iubesc natura. Preţuiesc Biserica Ortodoxă şi felul în care se ţin slujbele, cel mai mult îmi plac cântecele. De asemenea am ajutat România la integrarea în structurile internaţionale. Ele dau stabilitate ţării ca să se dezvolte mai departe. Dar stabilitatea trebuie să vină şi din interior şi aici văd eu multe sarcini pentru societatea romanească democratică. Arătăm spre alte state, dar asta putem s-o facem doar atunci, când noi înşine ne comportăm exemplar. În Germania există un proverb: “Nu arăta cu degetul spre alţii când tu stai într-o casă de sticlă.” Am o firmă de consultanţă şi cred că interesele economice nu ar trebui în niciun caz să fie împotriva societăţii, ci dimpotrivă, o contribuţie la pacea şi la echilibrul societăţii. Apropos de pace. Cu modestia cuvenită, trebuie să spun că am contribuit la pacea din vestul Balcanilor. Şi mă doare, că până acum nu s-a întâmplat nicio reconciliere între Israel şi statele vecine, poate şi pentru că unele nu realizează că diplomaţia este o dăruire comună şi nu să obţii în totalitate ceva. Dar aşa ceva trebuie să înveţe fiecare din propria experienţă, chiar şi atunci când doare foarte tare.

Reporter : Povestea dv. este prea puţin cunoscută în media. Cu excepţia unui scurt interviu acordat unui cotidian din capitală, preluat apoi şi altele, precum şi de o scurtă apariţie televizată, nimeni nu s-a aplecat cu atenţia cuvenită asupra documentelor pe care le posedaţi şi pe care mi le-aţi prezentat cu multă amabilitate. Aceste documente, din punctul meu de vedere, eu nefiind specialist – repet – merită o atenţie mult mai mare. Cum explicaţi atitudinea mass-media faţă de dumneavoastră?

Dieter Stanzeleit :. În 2000 am avut un lung interviu cu Dan Diaconescu, la Tele7abc în faţa a 6 milioane de telespectatori. S-ar putea să fi fost dat uitării, mai ales că pe atunci nu ştiam de căsătoria dintre părinţii mei. Ziarele germane au relatat campania de strângere de bunuri materiale în beneficiul României, dar şi în Anglia s-a scris despre mine. De puţin timp la ZDF, televiziunea de stat germană, s-a făcut un film pozitiv despre România şi un interviu cu mine. Situaţia în România este însă diferită. Cred că de multe ori lipseşte încrederea poporului în mass-media (câteodată pe bună dreptate, pentru că tratează lucrurile cu superficialitate). De aici vine şi un oarecare scepticism referitor la o nouă perspectivă a istoriei României şi a fostei Case Regale. Mie însumi mi se pare inoportun să organizez mult tam-tam public. Până acum am avut încredere că adevărul va triumfa. Mai vedem!

Nicolae BALINT
nicolae_balint@yahoo.com