Flaviu Turcu, deţinătorul “Oscarului” în inventică: „Lucrez într-un domeniu exotic, pentru că România nu produce, doar consumă!”

Păşesc în coridorul situat la demisolul Universităţii “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, unde se află laboratoarele Centrului Naţional de Rezonanţă Magnetică. Acolo îl întâlnesc pe lectorul universitar dr. Flaviu Turcu, un bărbat în vârstă de 39 de ani, relativ scund de statură – însă cu o agerime a minţii ieşită din comun. Aflasem că deţine un palmares neobişnuit, anul trecut fiind câştigătorul, în Las Vegas, al „R&D 100 Awards”, în domeniul tehnologiei – echivalentul “Oscarului” din cinematografie – pentru o invenţie realizată în perioada când lucra la  Ministerul Energiei din S.U.A. I-am propus un dialog, lucru pe care, cu deschiderea şi modestia carcteristică a persoanele alese, l-a acceptat fără ezitare. Iar vorbele cercetătorului – majoritatea antologice – ar trebui să stea, tipărite, ca un ghid, pe biroul celor care atât de bezmetic ne conduc, astăzi.

“La Las Vegas era vineri 13 şi eu şedeam la masa numărul 13”…

După ce mă serveşte cu o cafea, în laboratorul ticsit cu aparate, Flaviu – aflat  permanent într-o cursă contracronometru – îşi priveşte ceasul, ca să se poziţioneze în timp şi mă avertizează, elegant, că avem mai puţin de o oră la dispoziţie, fiind nevoit să ajungă la o şedinţă. Şi, pentru a da un curs şi mai destins dialogului nostru, îl întreb un lucru care, în mod normal, ar fi trebuit să fie de final. Însă, avertizat cu cine am de-a face, am hotărât să procedez invers. Aşa că l-am întrebat dacă crede în miracole. Omul e puţin uimit, dar se repliază în zbor şi-mi dă repede răspunsul:  „Nu pot să elimin miracolul sau sinonimele sale: noroc, şansă, aşezare de astre. Nu pot să-l neg, mai ales că mai multe întâmplări din viaţa mea le pot eticheta ca pe-un miracol. Doar un exemplu: la Las Vegas, anul trecut când am luat premiul pentru invenţia noastră a fost vineri 13,luna noiembrie, iar eu mă aflam la masa cu acelaşi număr. Asta, în condiţiile în care în America nu există în general case cu numărul 13 şi, în ciuda acestui fapt, mesele  erau numerotate astfel”. Apoi, ca să revenim în domeniul său – pur ştiinţific – îl rog, ca profan, să-mi facă o prezentare a muncii pe care o desfăşoară. „Diploma dată de statul român este de inginer diplomat în fizică tehnologică, un domeniu exotic în România – fiindcă la noi în ţară nu se produce mai nimic, suntem într-un stadiu permanent de consumator de bunuri şi servicii importate. Noi nu mai dezvoltăm tehnologie, cu excepţia IT-ului. Nu producem un şurub de maşină, ci s-a distrus şi ce aveam până atunci, indiferent dacă era bun sau rău. Accept faptul că multe lucruri au fost rele înainte, majoritatea, însă o etapă esenţială pentru a ajunge la etapa calitativă este cea cantitativă. Ori, la noi totul e cantitativ fără să se impună un orizont pentru trecerea dintr-o etapă în alta, cea în care se pun filtrele, se face evaluarea şi se decide consecinţa evaluării făcute. Nu trebuie să inventăm lucruri care sunt deja statutate, lucruri care au funcţionat – şi aici putem lua exemple nenumărate, unul dintre ele fiind, de pildă, cel al ţărilor de mărimea noastră din Orientul îndepărtat, care s-au axat doar pe câteva domenii, de exemplu pe electronică. Şi noi vrem să facem multe lucruri – dar nu putem să le facem pe toate, nu putem să fim meseriaşi, vorba bunicului, în toate domeniile: şi zidar, şi zugrav şi instalator”. Iar concluzia tânărului cercetător cade necruţătoare, precum o ghilotină: “României îi lipseşte un plan strategic. La noi se schimbă planurile de dezvoltare a ţării, după cum bate vântul. În general, nu persoanele sunt cele care mişcă societatea, ci grupurile. Vezi societatea americană: deşi face apologia cazurilor extraordinare şi prezintă exemple de succes individual în toate domeniile, grupul este cel care merge înainte. Deci, oamenii – individual – şi grupurile trebuie să ajungă la formarea mecanismelor, care indiferent de parti-pris-uri să identifice ce este mai bine pentru grup – ţară – şi astfel să se ajungă la progres”.

“Avem nevoie de oameni care să fie lăsaţi să-şi valorifice calităţile”!

Abatem discuţia spre perioada americană a cercetătorului, locul unde acesta a fost, practic, descoperit şi răsplătit apoi cu marele premiu în domeniul tehnologiei. Începe Flaviu, trăgând puternic aer în piept: “Munca pentru care am fost premiat a fost făcută între anii 2010 – 2012. În 2012 m-am întors din S.U.A., unde am lucrat la Departamentul Energiei, mai precis la Pacific Northwest National Laboratory. Şi atunci am fost acelaşi om, dar nu am fost identificat în ţară ca o piesă într-un mecanism şi a fost nevoie de recunoaşterea americanilor pentru ca sistemul naţional să zică: “Uite domnule, îl avem pe ăla”!  Şi-l parafrazez aici pe Schumacher, marele pilot de formula I care spunea că precis există undeva în lume un şofer de taxi mult mai rapid decât el. Iar eu spun că există, cu siguranţă, în Cluj sau în ţară cercetători care nu au avut şansa – sau aşezarea astrelor nu le-a fost atât de favorabilă – încât să-şi valorifice ştiinţa şi imaginaţia. Fiindcă ingineria este o Artă: arta compromisului pentru obţinerea unui produs care îndeplineşte cât mai multe cerinţe. Deci este intersecţia a nenumărate constrângeri. Aici ne trebuie oameni care au cunoştinţe, care şi-au dezvoltat imaginaţia şi aceştia trebuie să fie lăsaţi şi susţinuţi ca să-şi valorifice aceste calităţi de care dispun”. Se opreşte câteva clipe să vorbească la telefon cu mentorul său spiritual, profesorul Simion Simon, directorul Centrului Naţional de Rezonanţă Magnetică.

Apoi continuă, vorbind despre acesta: ”Dl. Simon este profesorul care mi-a condus lucrarea de diplomă, în 2001, cea de master în 2002 şi doctoratul, în 2007. Pot să spun – şi tot timpul am spus – că sunt un produs al Şcolii clujene de fizică, chiar dacă am câştigat enorm în expertiză, prin expunerea la diverse alte sisteme din ţările în care am lucrat: Olanda, Franţa, Canada, Estonia şi S.U.A. Am fost, efectiv, pe statul lor de plată, am văzut cum funcţionează aceste sisteme. De pildă, Olanda are 17 milioane de locuitori, are al şaptesprezecelea P.I.B. mondial, are o economie care necesită oameni pregătiţi – şi cu toate acestea guvernul olandez finanţează de la bugetul de stat treisprezece universităţi, aproximativ 200.000 de locuri bugetate pentru studenţi. Prin comparaţie, România are 56 de universităţi, la o populaţie pe care o ştim. Este şi aceasta o risipă, nu avem un plan strategic, iar sistemul de educaţie a fost distrus, timp de douăzeci şi ceva de ani. Prin sistemul Bologna, noi practic am ajuns să nu mai avem acelaşi nivel de pregătire la sfârşitul ciclulurilor de trei sau cinci ani”!

“Folosim o tehnologie unică la nivel mondial”…

Apoi, Flaviu Turcu începe detalierea unor aspecte legate de munca sa efectivă din laboratorul în care ne aflăm: “Aici nu se poate lucra fără participarea unor oameni cu expertiză complementară, care să poată realiza sinergia necesară atingerii obiectivelor noastre: unii se ocupă de imagistică medicală, alţii de devoltarea tehnologiei R.M.N. – rezonanţă magnetică nucleară – care e cunoscută ca parte clinică, însă această latură a rezonanţei, acest mod de prezentare a informaţiei a fost dezvoltat de la mijlocul anilor ’70, deşi are o istorie de peste 70 de ani, din punct de vedere fenomenologic. În S.U.A. am fost implicat într-un proiect care vizează reducerea gazelor de seră prin stocarea dioxidului de carbon în subteran. Acesta e captat – de la fabrică – şi este injectat în subteran. Problemele de stabilitate trebuie studiate prima dată, studiată şi eficienţa, rata de mineralizare şi evaluarea factorilor de risc, în sensul că dacă ar fi un cutremur în zonă ar putea fi reeliberat în atmosferă, sau nu”. Explică apoi că din aceste motive a fost nevoie de recrearea condiţiilor subterane, în laborator – în interiorul spectrometrului R.M.N. – pentru a evalua parametrii geofizici/geochimici asociaţi acestor obiective. Arată că s-a  construit tehnologia care permite  “high pressure magic angle spinning – N.M.R.” – pentru studierea reactivităţii din subteran a dioxidului de carbon la momentul injecţiei.

Continuă acesta: “De pildă, toată tehnologia la care lucrez eu este în jurul R.M.N.-ului: o tehnologie care oferă informaţii structurale şi dinamice pentru a da soluţii la diverse probleme ştiinţifice din fizică, chimie, biologie, medicină, geologie, ştiinţa materialelor, etc. Şi acum noi încercăm dezvoltarea primului sistem care să permită analiza materialelor utilizabile la noile tipuri de baterii prin R.M.N. dinamic – magic angle spinning. E o tehnologie unică la nivel mondial, care dă posibilitatea – celor care studiază materialele cu astfel de aplicaţii şi care au spectrometre R.M.N. în dotare, să aibă o capacitate mult mai mare de a evalua in situ în condiţii reale, componentul acestor materiale”. În încheierea discuţiei noastre am o nouă curiozitate: de ce s-a întors în patrie, când viitorul profesional îi era asigurat? Flaviu Turcu se luminează, brusc şi răspunde instantaneu, de parcă aştepta demult această întrebare: “Sunt căsătorit, am doi copii  iar familia a fost, este şi va fi suportul tuturor acestor realizări ale mele. Şi-n plus, întotdeauna am avut sprijinul părinţilor şi al unchilor, care mă considerau copilul lor. De ce m-am întors în România? Am putut reveni datorită confortului oferit de familie, în sensul cel mai larg, pe care alţi colegi nu l-au avut – motiv pentru care ei în acest moment fac cinste altor instituţii din ţările dezvoltate.”

Prof. univ. dr. Simion Simon, directorul Centrului Naţional de Rezonanţă Magnetică: “Flaviu Turcu a fost un student preocupat de cercetare încă de la începuturile sale – şi s-a văzut această creştere la licenţă, masterat, doctorat.  Spre deosebire de alţii, pe lângă preocupările teoretice de tip ştiinţă fundamentală are abilităţi practice de foarte mare actualitate. Nu-i e frică de noutăţile tehnice, acestea, dimpotrivă, îl mobilizează. Flaviu a fost reţinut în grupul nostru exact pentru aceste abilităţi practice pe care le-a confirmat şi în relaţie cu firma producătoare de spectrometre de rezonanţă magnetică Brucher din Germania, furnizoarea aparatelor pe care le deţinem.  Iar când a plecat în S.U.A., eu i-am spus direct că nu se mai întoarce. Asta pentru că ştiind cât e de bun, prognozasem cu o precizie de 99 la sută că nu se mai întoarce. Însă, ţinând cont de familie şi de dragostea lui pentru locurile natale s-a hotărât să revină, deşi a avut oferte să rămână. Dar e limpede că tot ce a reuşit el în doi ani în America e cu totul ieşit din comun: să publici şi să patentezi acolo nu-i la îndemâna oricui. Cu noi a câştigat deja medalia de aur la  Geneva şi lucrurile devin din ce în ce mai promiţătoare, de la o zi la alta – şi pentru noi, dar şi pentru el”.