Floarea Baica – femeia cu mitraliera din Munţii Gilăului, eroina moţilor din cel de-al Doilea Război Mondial!

2Despre Pelaghia Roşu, supranumită Ioana d`Arc a moţilor, „amazoana” care a condus la Mărişel oştile lui Avram Iancu la 1848 au curs fluvii de cerneală. Dar despre umila Floarea Baica – o săteancă din cătunul Păltinei, sat Muntele Rece, comuna Măguri Răcătău – prea puţină lume în afară de localnici mai ştie ceva. Am aflat povestea femeii ajunsă la 95 de ani,din relatările unui clujean rătăcit în zonă, iar eroismul ei s-a manifestat în cadrul luptelor împotriva horthyştilor, desfăşurate în septembrie-octombrie1944, în Munţii Gilăului, aceasta contribuind decisiv la victoria armatei noastre şi la capturarea a sute de duşmani.

Cătunul cu eroi ai neamului

Ajungem, ghidaţi de către fostul viceprimar al comunei Măguri-Răcătău, Ioan Maxin – Precup pe o culme de  deal, la o altitudine de peste o mie de metri. Revăd cu această ocazie, în trecere, gospodăria urmaşilor lui Vasile Petrişor -„a Parteni”, poate cel mai celebru „haiduc” anticomunist al zonei – decedat în urmă cu doar cinci ani, la vârsta de 95 de ani. Acesta a ispăşit ani grei de puşcărie la Canal şi în Deltă  pentru că şi-a confecţionat un tun din lemn de cireş şi ghiulele din piatră, asemeni lui Avram Iancu, cu care urma să tragă în securişti. Era fiul secretarului lui Iuliu Maniu, născut în zonă, dar şcolit la Cluj, „bariţist”, căruia comuniştii i-au confiscat gaterele,iar familia lui a suferit urmări crunte de pe urma apartenenţei sale la P.N.Ţ. A fost „ascuns” de către comunişti pentru o perioadă de peste şapte ani. Împreună cu un alt celebru anticomunist, bun prieten – decedat şi el în urmă cu un an – renumitul medic legist şi jazz-man clujean, Pitty Vintilă, acesta pentru că-şi intitulase o pictură, expusă la Galeria UAP de pe fosta 6 Martie, „Mama lui Lenin a fost curvă” şi pe 24 ianuarie 1959– centenarul Micii Uniri, prima sărbătoare permisă a fi sărbătorită după decenii de interdicţie – urcase pe statuia lui Matei Corvin unde, în entuziasmul general a scandat sloganuri patriotice şi naţionaliste. Cât despre Floarea Baica, eroina noastră în vârstă de 95 de ani locuieşte chiar în vecinătate, la vreo două sute de metri de gospodăria urmaşilor lui Partenie. În clipa în care o înştiinţez despre motivul vizitei mele îmi spune doar atât: „Abia acum veniţi, după ce s-au dus toţi: vecinul Partenie, soţul şi atâţia alţi oameni adevăraţi din zonă”?Fâstâcit, m-am justificat că abia acum am aflat despre existenţa ei şi doresc să recuperez cumva toţi acei ani pierduţi în care, în ciuda faptelor sale a rămas doar o anonimă. Mărturiseşte că se simte slăbită datorită bolii şi vârstei înaintate, însă bucuria sa – chiar tardivă – e nedisimulată. Începe să-mi povestască, asistată şi de nepoata ei în vârstă de 54 de ani, Viorica Stan cum a decurs bătălia la care a participat din plin, ajungând mitralior din pură necesitate, de pe urma căruia sute de ostaşi horthyşti au fost făcuţi prizonieri de o mână de voluntari şi câţiva sergenţi: „Aveam 22 de ani pe atunci şi eram femeie „pogană”, solidă, nu ca acum, bolnavă şi amărâtă, iar soţul meu se afla pe front. Trecuseră câteva zile de la Ziua Crucii (n.n. – 14 septembrie) 1944 şi se tot auzea că ungurii lui Horthy făcuseră graniţă la Someşu-Rece” şi vin spre noi. Vin, vin, vin – se tot auzea. Atunci i-a pândit plutonul fix al românilor, compus din sătenii zonei şi s-o pregătit să-i întâmpine şi armata noastră, în zona actualei mănăstiri din Muntele Rece”.

„Astăzi beau sânge de români” – şi a încasat un glonte în cap!

Femeia trage puternic aer în plămâni, de parcă ar porni la luptă, exact ca în urmă cu mai bine de şapte decenii, după care îşi continuă mărturia: „Ungurii veneau pe vechiul drum al lui Antonescu, de la mănăstire spre Gura Râştii. Atunci s-o pregătit şi ai noştri. Sute de soldaţi unguri mergeau tot pe jos, numai în căruţe aveau muniţia luată din Gilău. Luaseră români cu ei, ca prizonieri – şi-i amestecaseră cu ai lor, ca să nu fie atacaţi. Eu eram pe una din cele patru culmi unde aveam mitraliere, în zona Corabiei şi îi aprovizionam pe militari cu muniţie şi cu ce mai trebuia. Atunci am auzit clar cum striga un prizonier, din vale: „Nu trageţi, că-s ficiorul Nonului din Gilău”! Cum vă spuneam, ai noştri erau pregătiţi pe partea dinspre Gura Râştii şi în zona Corabiei să atace”. Femeia îi şochează apoi pe toţi cei aflaţi în încăpere cu un pasaj teribil: „Ajuns la Gura-Râştii şeful ungurilor o zis atât: „Astăzi beau sânge de români”! Şi-a scos apoi chipiul şi s-o pieptănat, moment în care – parcă l-ar fi pedepsit Dumnezeu – un  militar de pe deal l-a nimerit exact în frunte! Am văzut mai târziu, după bătălie, că glontele zburase şase dinţi de la pieptenul comandantului înainte de a-i intra în ţeastă… A  urmat apoi o luptă pe viaţă şi pe moarte – ai noştri, puţini de tot, de pe deal şi ei de jos trăgând spre noi,- care a durat de la zece dimineaţa până la înnoptate. Eu mă oferisem să aduc militarilor noştri, muniţie, cu şorţul, de la Uzina de apă care era ascunsă în nişte bodi (n.n. – căpiţe). Lângă mine, Cadiş Dumitru avea o puşcă mitralieră şi trăgea cu ea de-şi înroşise ţeava – iar eu eram lângă el, îl aprovizionam cu muniţie, că avea un automat cu încărcător rotund, cu 32 de gloanţe, cred. Şi numa` văd că un cartuş dum-dum al duşmanului îl nimereşte în braţ şi i-l rupe complet! Atunci eu am trecut în locul lui şi am început să trag după inamic, mai ales când încercau să vină spre noi, pe după bodi. Iar când mi se termina muniţia, fugeam şi-mi aduceam alta, nouă. Până la urmă ungurii s-au predat, necondiţionat…Însă când au văzut că în luptă mai rămăseseră din partea armatei române doar patru sergenţi, restul fiind localnici, au început să-şi smulgă, de supărare, părul din cap. Dar era prea târziu, fiindcă erau dezarmaţi deja”.

„I-au purtat desculţi şi în chiloţi pe unguri până la Pelaghia Roşu”

Intervine în discuţie şi Ioan Stan, nepotul Floarei: „Tatăl meu, cumnat cu Ioan Baica, soţul Floarei mi-a povestit ce-a aflat de la participanţii la bătălie, după ce s-a întors acasă din prizonieratul de şapte ani din Rusia. Urmarea a fost că după ce au dezarmat sutele de unguri la Gura Râştii i-au desculţat şi dezbrăcat pe aceştia până la chiloţi şi i-au mânat pe jos, drept pedeapsă, vreo 30 de kilometri, până la Mărişel, la mormântul eroinei moţilor de la 1848, Pelaghia Roşu. Nu i-au executat, doar i-au pedepsit în acest fel şi apoi i-au predat vânătorilor de munte. Cât despre mătuşa Floarea, pot să vă spun fără urmă de exagerare că este o eroină a neamului care ar fi trebuit să figureze demult în manualele de istorie ca o urmaşă – apărută după aproape o sută de ani – a marii Pelaghia Roşu.”  Îşi cere voie să vorbească şi Victoria Stan, care vine cu câteva precizări referitoare la viaţa bunicii sale: „Bunica Floarea s-a născut aici, mai jos, în cătunul Chirleşti şi a rămas orfană de la vârsta de zece ani, împreună cu alţi şase fraţi şi surori, iar pe front i-a murit un frate şi după aceea, alţi doi din cauza bolilor de plămâni. S-a măritat cu Baica Ioan la 19 ani, care s-a întors şi el după patru ani de la începutul războiului, venind acasă cu armatele ruseşti, în drum spre Berlin. Dar, ajuns lângă Gilău, a fost cuprins de un dor atât de mare de casă încât şi-a lăsat arma şi raniţa la un camarad şi a sărit din camion. A scăpat cu bine şi după încheierea războiului nimeni nu i-a făcut nimic, deşi dezertase, cum s-ar spune. A avut apoi o fiică, pe Virginia, mama mea şi a muncit toată viaţa ca agricultoare, iar acum a ajuns să ia o brumă de pensie de urmaş după soţul ei, mort în urmă cu şase ani.”Aflăm curând că ghidul nostru, Ioan Maxin – Precup, fostul primar al comunei, a avut la rândul său o  contribuţie hotărâtoare la cinstirea cum se cuvine a celor 250 eroi căzuţi cu ocazia luptelor mai sus menţionate, şi mai târziu la ridicarea Mănăstirii Muntele Rece: „În primul meu mandat de viceprimar m-am dus la comandantul comenduirii Garnizoanei Cluj, dl. Dinte Gheorghe şi i-am adus la cunoştinţă că în dealul Bodii este un cimitir al eroilor căzuţi în luptele din 1944, pe lângă alte câteva răspândite pe munte. Spre surprinderea mea, ei nu ştiau de acest cimitir şi au cercetat în arhive, descoperind că cimitirul despre care vorbesc este unul din cele mai mari cimitire ale căzuţilor la datorie, poate cel mai mare după Oarba de Mureş. Şi au deshumat trupurile eroilor, le-au îngropat creştineşte, după care au construit în vecinătate şi Mănăstirea Muntele Rece, prin grija fostului stareţ, Ovidiu Sabău. Cât despre lelea Floarea, vă mărturisesc sincer că nu-i ştiam nici chiar eu istoria până nu m-aţi rugat dumneavoastră să mă interesez, înainte să veniţi aici. Mă bucur mult că avem o asemenea eroină în zonă şi cred că n-ar fi prea mult şi nici exagerat ca ea să fie decorată, chiar cu întârziere, cu cele mai mari medalii şi ordine ale statului nostru”.

„Cimitirul Eroilor din Muntele Rece este situat în masivul Munţii Gilăului, la 37 de km sud-vest de municipiul Cluj-Napoca. Începând cu data de 24 septembrie 1944, în zona situată între Buru şi Gilău, ostaşii români din Divizia 2 munte şi luptătorii noştri din Batalioanele Fixe Regionale „Someş” şi „Arieş” au dus lupte aprige pentru reîntregirea patriei, împotriva trupelor horthyste, pe timpul celui de-al Doilea  Război Mondial. Ajutorul dat de moţii din zonă, precum şi cunoaşterea geografiei locurilor de către luptătorii din batalioanele fixe regionale, au favorizat executarea manevrelor şi nimicirea rezistenţei inamicului. Pe data de 10 octombrie 1944, ostaşii români au cucerit localitatea Gilău, aducându-şi astfel o contribuţie importantă la operaţia de eliberare a Clujului. Potrivit jurnalului de operaţii al Diviziei 2 de Munte, în acele zile au căzut la datorie peste 250 de militari români, unde au fost îngropaţi, creştineşte, în 16 cimitire improvizate, răspândite pe întreg Muntele Rece. În acest cimitir sunt îngropaţi 17 cunoscuţi şi 19 necunoscuţi în morminte individuale” (Cuvintele de pe panoul de la intrarea în cimitirul din incinta Mănăstirii Muntele Rece).

Cine a fost Pelaghia Roşu

„Pe numele de fată Pelaghina Dufle, eroina din Ardeal s-a născut în 1800 în satul Mărişel, judetul Cluj. Părinţii au hotărât să o şcolească ţinând-o acasă şi dându-i o educaţie aleasă. Ajunge să studieze şi la Budapesta după care se întoarce în ţară unde se căsătoreşte cu Ioan Roşu, cu care are un fiu, Andrei, cunoscut centurion în timpul revoluţiei de la 1848-1849, revoluţie condusa de Avram Iancu in Transilvania. Andrei Roşu este cel care va conduce lăncierii români în a doua luptă de la Mărişel, alături de mama sa.
Cronicile timpului spun că la 12 martie 1849, în cea de-a doua luptă de la Mărişel, Pelaghia Roşu a preluat comanda unui batalion format din femeile satului. Hotărâte să-şi ajute soţii şi fiii, puţini la număr în faţa duşmanului, de unde şi pornirea lor de a intra in luptă, aceste femei rămân în istorie prin atacul călare dezlănţuit împotriva inamicului pe care au reuşit să-l sperie, făcându-l să se retragă.
Pelaghia Roşu a fost recompensată pentru viteji aşa în timpul revoluţiei paşoptiste. A primit de la guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, suma de 100 florini la data de 9 octombrie 1850:
„Pe temeiul prea înaltei împuterniciri de la 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roşu, mama lui Andreiu Roşu din Mărişel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstraţia săvârşită cu isteţime în contra insurgenţilor, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.”
S-a stins din viaţă la 10 iulie 1870 şi a fost înmormântată în cimitirul din satul Mărişel. În amintirea sa, şcoala din satul Mărişel îi poartă numele. “Şcoala a fost construită în anul 1925 şi a funcţionat iniţial ca şcoală de IV clase, apoi din anul 1960 a funcţionat ca şcoală de VIII clase. În anul 1994 şcoala a primit denumirea eroinei satului PELAGHIA ROSU.”(scoalapelaghiarosu.ro) În anul 1999 în curtea şcolii s-a dezvelit bustul omagial. Despre Pelaghia Roşu, publicistul Corneliu Diaconovici (prim secretar al Asociaţiunii transilvane pentru literatura romana si cultura poporului roman – Astra si redactor principal al Enciclopediei romane, prima enciclopedie românească) scrie:„Eroina română, născută în anul 1800 în Mărişel, în munţii Apuseni ai Ardealului, a fost o ţărancă foarte inteligentă şi foarte însufleţită pentru cauza naţională, pentru care şi-a închinat viaţa cu devotament şi curaj. A luat parte la luptele sângeroase împotriva armatelor maghiare, anume la: 12 martie şi in 6 iulie 1849. Prima dată în fruntea a 80 de femei, toate călări, a luptat împreuna cu glotaşii comandaţi de fiul ei, Andrei, la muntele ‘Grohot’. Comanda supremă o avuse dânsa. Lupta s-a terminat prin înfrângerea honvezilor. A doua oară s-a alăturat la ‘Fântânele’ la oastea Iancului, împotriva armatei maghiare şi s-a încheiat cu înfrângerea ei şi omorârea căpetenieilor Vasvari.”Sursa: enciclopediaromaniei.ro, scoalapelaghiarosu.ro, cluj.com