Florentin Scalețchi: Augustin Lazăr mi-a furat 12 ani și jumătate de viață EXCLUSIV

Tot mai multe acuzații și plângeri penale se adună în cârca procurorului general, Augustin Lazăr. Acesta a fost acuzat în spațiul public că în anii `80 nu a dorit să-l elibereze din penitenciarul Aiud pe Iulius Filip, un disident anticomunist. O altă victimă, Ioan Muntean, a povestit și el cum a fost umilit de Lazăr la Aiud fiind trimis la carceră, iar astăzi, vă dezvăluim un alt caz odios comis de Augustin Lazăr care i-a furat lui Florentin Scalețchi 12 ani și jumătate de viață, comițând și o infracțiune.

Florentin Scalețchi a fost arestat în anul 1985 de autoritățile comuniste pentru că, în calitate de comandant de navă, a fost acuzat că a încercat să deturneze vaporul pe care îl conducea și să fugă din țară. Scalețchi a fost condamnat la moarte, însă ulterior sentința i-a fost comutată în 25 de ani de detenție. În timpul detenției, Scalețchi a fost închis în aceeași celulă cu Iulius Filip, povestind că timp de doi ani cei doi au fost ținuți în lanțuri și erau trimiși la carceră de câte ori își permiteau ”luxul” să vorbească.

Florentin Scalețchi trebuia să fie unul dintre beneficiarii decretului privind amnistia unor infracțiuni și reducerea pedepsei semnat în 26 ianuarie 1988 de către Nicolae Ceaușescu. Datorită decretului care amnistiază ”toate infracţiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoarea până la 10 ani inclusiv” şi reduce la jumătate ”pedepsele cu închisoare mai mari de zece ani”, Florentin Scalețchi trebuia să execute doar 12 ani și jumătate de pușcărie din cei 25 de ani cât prevedeau condamnarea sa. Însă, nu numai că nesimțirea lui Augustin Lazăr a atins cote maxime încă de atunci, dar actualul procuror general a comis și o infracțiune atunci când a refuzat să pună în practică decretul dat de președintele României în cazul lui Scalețchi, fiind și singurul din închisoare căruia i s-a refuzat acest drept. Augustin Lazăr a încercat să-i fure peste 12 ani din viață lui Scalețchi, care ulterior, a fost eliberat de revoluționari în 22 decembrie 1989.

Și în cazul disidentului anticomunist Iulius Filip, Augustin Lazăr a refuzat eliberarea acestuia din închisoare cu toate că îndeplinise fracția din pedeapsă care îi permitea eliberarea condiționată. Cu toate că Augustin Lazăr nu negat că el ar fi protagonistul documentelor CNSAS, făcute publice zilele trecute de către presă, din care reiese că în 1985 s-a opus eliberării condiționate a deținutului politic, clujeanul Iulius Filip. În plus, Augustin Lazăr a recunoscut că în 1985 și 1986 a fost președintele comisiei de liberare condiționată din Penitenciarul Aiud. Cu toate acestea, câțiva jurnaliști au încercat să-i spele imaginea ”torționarului” Lazăr, însă în ciuda acestor sfidări ale realității este cert că abuzurile și infracțiunile comise de Lazăr ies rând pe rând la iveală. În urma acestor dezvăluiri, pe numele procurorului general s-au făcut mai multe denunțuri penale de către avocați și politicieni care cer anchetarea lui Augustin Lazăr pentru infracțiuni împotriva umanității. CNSAS a anunțat că specialiștii vor cerceta trecutul lui Augustin Lazăr ca să vadă dacă actualul procuror general a făcut poliție politică.

Între timp, nu putem trece cu vederea mărturiile victimelor lui Augustin Lazăr și nu există nicio scuză pentru faptele celui care astăzi, într-un stat de drept, este procurorul general al României.

Cazul lui Florentin Scalețchi este mult mai grav decât cel în care a fost implicat Iulius Filip, căruia i s-a prelungit detenția cu doi ani. În schimb, lui Scalețchi, Augustin Lazăr i-a furat 12 ani și jumătate din viață, adică peste 4.560 de zile. Faptul că Scalețchi a fost eliberat la un moment dat de către revoluționari, nu schimbă cu nimic fapta odioasă comisă de marele ”justițiar” Augustin Lazăr.

Mărturii despre temnița de la Aiud

În cartea ”Nu-mi omorâți copilul. Însemnările unui fost condamnat la moarte” scrisă în 1994 și publicată un an mai târziu, Florentin Scalețchi povestește despre tortura aplicată în timpul detenției din celulele comuniste. Vă prezentăm câteva fragmente redate recent de evz.ro.

”Mi s-a făcut, la sesizarea unui gardian, un control. Am fost găsit cu un vârf de creion moștenit de la alții care stătuseră mai înainte în aceeași celulă. Urmare a acestei ”infracțiuni” mi s-a făcut un raport și am fost trecut la izolator, unde am stat 10 zile. Izolatorul era o celulă care avea 2 metri, 2 metri și 20 pe 3 metri, înaltă, foarte înaltă, circa 4 metri, cu patul prins de perete, de fapt niște scânduri prinse pe perete care coborau la o anume oră, cu un fel de tinetă, aceasta din urmă fiind o căldare de lemn în care să-ți faci, ca omul, nevoile. Aerisire nu exista. Nu mai spun că aveam și mâinile și picioarele înlănțuite. Timp de 10 zile cât am stat acolo, gardianul a venit și s-a uitat pe vizetă ca nu cumva să te așezi. Totul era de ciment, chiar dacă ai fi vrut să te așezi, aveai șansa să te îmbolnăvești foarte repede. Cele zece zile au fost infernale. Au trecut foarte, foarte greu. N-ai nici o legătură cu exteriorul, nu stăteai de vorbă cu absolut nimeni, era un fel de recluziune totală. De mâncat nu ți se dădea decât la două zile o dată… O zi aveai, o zi n-aveai dreptul să manânci. Nu mai spun că la sosirea acolo, ți se luau hainele tale pe care le păstrai cât de cât curate, fiind obligat să îmbraci niște haine zdrențuite, pline de rapăn, pe care le purtaseră nenumărați alții înaintea ta. Te puteai alege cu fel de fel de boli îmbrăcându-le. În picioare îți dădeau niște cipici fără tălpi. Și ca să-și bată joc până la capăt de tine, după ce că aveai lanțuri la mâini și la picioare, aruncau și cu apă pe jos ca nu cumva să te poți așeza. Nu mai spun că aruncându-ți cu apă pe jos, picioarele îți erau tot timpul ude. Din pricina umezelii, mi se descuamaseră. Am înțeles după o vreme că eram supuși la asemenea cazne pentru că le era teamă de noi. În acest timp, însă, am aflat ulterior, se ducea o luptă continuă între organizațiile internaționale pentru apărarea drepturilor omului și Ceaușescu, căruia i se cerea pe toate căile posibile să fim eliberați, să ni se dea drumul.”

Era o naivitate să crezi că Securitatea le va da drumul mai înainte de termenul hotărât de instanță. Dintre cei pe care i-am întâlnit aici ar trebui menționați oameni cum a fost profesorul de filosofie Bolbei Ierno, care ulterior a ajuns deputat din partea UDMR-ului în Parlamentul României, în primul Parlament al României. Un om de o deosebită cultură. Era condamnat la șapte ani de închisoare pentru simplul motiv că a vrut să scoată o revistă în care să scrie despre răul din societatea comunistă. El era, ca să spun așa, în complicitate cu un inginer, un anume Buzaș. Altă personalitate deosebit de marcantă era Iancu Marin, care înainte fusese ofițer de miliție în escorta lui Ceaușescu. A vrut să scrie o scrisoare la ”Europa Liberă”, a fost interceptat și pedepsit cu șapte ani și jumătate de închisoare. După Revoluție s-a integrat în Poliția română, are gradul de colonel. Alt personaj deosebit a fost un domn Năstăsescu, fost secretar de partid în una din întreprinderile ieșene. Într-o dimineață a venit la București și s-a urcat pe o schelă în dreptul Băncii Naționale, începând să strige de acolo, de sus, slogane împotriva lui Ceaușescu, aruncând totodată și fluturași pe aceeași temă. A fost luat și arestat, alegându-se cu ani grei de pușcărie. Peste 7, dacă-mi aduc bine aminte. Un altul, Bugan, om de condiție medie, de fel din Brăila, și-a decupat fundul mașinii și-a împrăștiat astfel prin oraș fluturași împotriva lui Ceaușescu. Mai era acolo un domn Filip din Cluj, care scrisese de foarte multe ori pamflete la adresa lui Ceaușescu.

Aici am făcut cunoștință cu cazul celor trei băieți din Prahova care aruncaseră în aer operele lui Ceaușescu. În urma exploziei a fost arestat un sat întreg cu copii, ca să poată să-i găsească pe ei. Vă dați seama unde se ajunsese! Un alt caz, cel al inginerului Olteanu, care înființase un fel de partid, Partidul Solidaritatea sau Partidul Social-Democrat din România. În timpul unei ședințe, a fost arestat. A stat ani mulți în închisoare. Între ei au fost și unii care erau puși să ne tragă de limbă, ăștia erau chemați în permanență la raport de către securiștii închisorii. Turnătorii lansau fel de fel de zvonuri, ca să vadă cum gândim noi în legătură cu un eveniment sau altul.

Umilința nu s-a diminuat cu nimic în această perioadă. Cei din conducerea închisorii ne batjocoreau cu aceeași imensă plăcere. Și totuși am întâlnit și oameni de treabă printre gardienii care ne păzeau, oameni care conștientizau faptul că noi nu suntem niște răufăcători ai societății, ci, dimpotrivă, voiam binele ei, sacrificându-ne în acest sens libertatea și chiar viața. Ce-i drept, aceștia au fost foarte puțini și față de ei nu pot să am decât respect și gânduri de recunoștință. Dacă i-aș vedea, le-aș strânge mâna și le-aș mulțumi că s-au purtat ca niște oameni cu noi. Nu zic că ne-au făcut ceva în plus, doar atât: s-au purtat ca niște oameni cu noi.

Câinoșenia celorlalți mergea până acolo încât de cele mai multe ori, nu aveam voie nici până la dentist fără lanțuri. Dentistul era foarte aproape de noi, maximum 30-40 de metri de la ieșirea din celulă. Pe această scurtă distanță ne puneau lanțuri la picioare, deși ne deplasam în interiorul închisorii. De ce asta? Pur și simplu pentru a ne simți umiliți. Medicul stomatolog era o femeie și cum noi eram oameni cu școală, cu educație, adică, vă imaginați cum ne simțeam în lanțuri în fața ei. În mod intenționat ni se puneau cătușe la mâini și lanțuri la picioare, ca să ne înjoseacă în fața unei femei care, de fapt, înțelegea foarte bine cine suntem și ce am făcut noi, ce persoane am fost înainte și pentru care motiv am fost aduși acolo. Cum mâncarea era proastă, reclamam încontinuu acest fapt mai marilor închisorilor. Ce nu ni se permitea absolut deloc era să deținem ceva de scris, hârtie sau altceva. În această perioadă ni s-a dat voie să ne facem abonamente la ziare, să citim presa care nu putea fi decât comunistă”.

Florentin Scaleţchi a primit titlul de  „luptător pentru victoria Revoluţiei“

Florentin Scaleţchi este unul dintre cei 505 revoluţionari care au primit în anul 2015, din partea preşedintele Klaus Iohannis, titlul de „Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 – Luptător cu Rol Determinant“. După ce a fost eliberat din închisoare de revoluționari, a intrat în viaţa publică, devenind membru al primului Guvern postrevoluţionar, ca vicepreşedinte al Comisiei Legislative, Juridice şi a Drepturilor Omului şi apoi al Adunării Constituante. A fondat Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului din România (OADO). Este membru fondator al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi al Asociaţiei de Luptători în Revoluţia din Decembrie 1989 – Club 22.

Carmen Gorgan

Liviu Man