FOTO Saga familiei Şuşman: cum au învins moţii Securitatea la o jumătate de secol după ce „bandiţii au fost arşi de vii”

„Lupta” dintre Securitate şi Toader Şuşman, cel care a întemeiat unul dintre cele mai importante grupuri de rezistenţă anticomunistă, nu s-a terminat acum o jumătate de secol când el a fost ucis alături de doi copii, iar ceilalţi au fost deportaţi în colţuri diferite ale ţării. Încercarea de a şterge de pe faţa pământului această familie şi de a ascunde tragedia prin care a trecut a eşuat,informeaza Remus Florescu intr-un reportaj publicat in ziarul Adevarul. Nepoţii Şuşmanilor se întorc acasă.

„Bandiţii au ars de vii“, aşa se termina, conform raportului întocmit de Securitatea Cluj în 1958, ultimul act al tragediei care a cuprins familia Şuşman, una dintre cele mai respectate şi iubite familii de moţi din Munţii Apuseni. „Bandiţii“ din raportul securiştilor sunt Teodor Junior şi Avisalon Şuşman, doi dintre cei cinci copii ai fostului primar liberal din Răchiţele, Teodor Şuşman. Împreună cu cei doi fii, cel care a fost supranumit „tatăl moţilor“ a pus bazele, în 1948, „Grupului Şuşman“, una dintre cele mai longevive şi temute mişcări de rezistenţă din România. După 10 ani de urmăriri, în care sute de militari şi securişti au scotocit fiecare pădure din Apuseni şi în care zeci de localnici au fost bătuţi crunt pentru a-i trăda, cei doi fraţi, Teodor Junior şi Avisalon, ultimii membri ai „Grupului Şuşman“, au fost încercuiţi într-o şură din satul Traniş, judeţul Cluj. Se întâmpla într-o dimineaţă friguroasă de 2 februarie 1958. Pentru că nu au putut nicicum să-i scoată din ascunzătoare, în ciuda faptului că au fost aduşi peste o sută de militari cu şapte camioane şi autoturisme, securiştii au dat foc şurei unde se aflau cei doi şi au aşteptat ca aceştia să ardă de vii. Cu şapte ani înainte, tatăl celor doi îşi găsise şi el sfârşitul în condiţii neelucidate. Deşi există rapoarte detaliate ale Securităţii cu privire la cele întâmplate, nicăieri nu scrie unde au fost îngropaţi tatăl şi cei doi fraţi. „Călăii“ s-au lăudat în rapoarte despre anihilarea „Grupului Şuşman“, dar nu au catadicsit nici măcar să schimbe actele de stare civilă ale acestora, care atestă astăzi că partizanii sunt vii. Securitatea a vrut astfel să şteargă cu buretele tragedia prin care a trecut familia Şuşman. Ceilalţi trei copii ai fostului primar, Traian, Romulica şi Emilian, au fost trimişi la canal, deportaţi în colţuri diferite ale ţării şi hăituiţi de agenţi acoperiţi zeci de ani după ce partizanii din munţi au fost ucişi. Să le relateze cunoscuţilor sau copiilor despre trecutul familiei a ajuns să fie un act periculos pentru ei. Treptat, urmaşii lui Şuşman s-au închis în ei şi amintirile lor au rămas încarcerate într-o celulă a memoriei. Tragedia la care Statul Român şi-a supus propriii cetăţeni era pe cale să fie îngropată şi dată uitării ca şi cum ar fi fost doar un vis urât, arata in continuare in ziarul Adevarul.

ÎN CĂUTAREA STRĂMOŞILOR PIERDUŢI La câţiva ani după Revoluţie, descendenţii fiului cel mai mic al familiei Şuşman – Emilian – au vrut să se facă lumină. Este vorba despre Constantin Şuşman (52 de ani) şi soţia acestuia, Doina Şuşman (49 de ani), care au început, din anul 2000, să reconstituie ca pe un puzzle uriaş tragedia Şuşmanilor. Cei doi s-au documentat ani întregi, vorbind cu rude, cu localnici şi studiind diferite documente oficiale şi dosarele Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS). Au cerut ajutorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi, în 2010, trupul lui Teodor Şuşman a fost descoperit şi înmormântat creştineşte. De patru ani, sunt căutate şi cadavrele celor doi fraţi. Ultima încercare de a-i găsi s-a făcut în vara aceasta, pe 18 august, la 56 de ani de la tragicul moment. CERCETĂRI ZADARNICE După o zi epuizantă în satul Traniş, căutând trupurile celor doi partizani Teodor Junior şi Avisalon Şuşman, „vânătorii de securişti“, aşa cum li se spune istoricilor de la IICCMER, au ajuns la o ipoteză tristă. „Groapa unde le-au fost aruncate trupurile arse e posibil să fi avut o adâncime foarte mică, mai ales că în zonă este greu de săpat solul, fiind pietros. Militarii au pus peste corpuri nişte frunze, crengi şi pietre şi au plecat. Primăvara au venit animalele pădurii şi au mâncat ceea ce a mai rămas. Speram să găsim măcar o falangă sau ceva oase. Ar fi fost de ajuns pentru familie, pentru a face o înmormântare creştinească, dar nu am găsit nimic“, povesteşte, cu tristeţe în glas, istoricul Gheorghe Petrov, de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, coordonatorul operaţiunii.
PISTĂ FALSĂ Investigaţiile pentru găsirea rămăşiţelor celor doi fraţi Şuşman au început încă din vara anului 2010. După un îndelungat efort şi multe cercetări de teren efectuate în satele de munte din zona Huedinului, s-a reuşit, cu o oarecare aproximaţie, stabilirea locului unde se presupunea că victimele au fost înhumate. Primele săpături pentru căutarea mormântului comun s-au făcut în iulie 2011.„Atunci am săpat în partea de sus a şurei, pentru că acela era locul indicat de majoritatea martorilor, dar fără succes“, a precizat Petrov. Investigaţiile au fost reluate în 2013 şi, din nou, s-au luat mărturii de la bătrânii din Traniş sau din alte sate. În urma acestui demers, s-a stabilit un nou presupus loc al mormântului. De data aceasta, în partea de jos a casei. „Martorul pe care l-am găsit ne-a spus că la două luni după ce fraţii Şuşman au fost arşi de vii, el, împreună cu mai mulţi copii, a văzut urmele gropii. Era în partea de jos a casei, lângă o formaţiune stâncoasă. Era primul loc unde se putea face o groapă. Omul mai avea şi un reper: o cioată de fag“, explică Petrov. Cadavrele celor doi fraţi nu au fost găsite nici în acest loc. „Groapa unde le-au fost aruncate trupurile arse e posibil să fi avut o adâncime foarte mică, mai ales că în zonă este greu de săpat solul, fiind pietros. Militarii au pus peste corpuri nişte frunze, crengi şi pietre şi au plecat. Primăvara au venit animalele pădurii şi au mâncat ceea ce a mai rămas. Speram să găsim măcar o falangă sau ceva oase. Ar fi fost de ajuns pentru familie, pentru a face o înmormântare creştinească, dar nu am găsit nimic“ Gheorghe Petrov, istoric la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei MILITARII, SOLUŢIA PENTRU DEZLEGAREA MISTERULUI În timpul cercetărilor pe care le-au făcut specialiştii de la IICCMER, a fost identificat şi un militar care a participat la acţiune. „Este un sătean care, pe vremea aceea, era militar în termen la o unitate din Constanţa. În timpul operaţiunii, le-a dat o mână de ajutor celor de la Securitate, întrucât ştia foarte bine zona. Sunt sigur că el cunoaşte exact unde sunt îngropaţi cei doi fraţi, dar, chiar dacă a trecut aşa de mult timp, parcă era îndoctrinat şi nu a vrut să ne spună. Vorbea despre ei ca despre nişte «tâlhari»“, povesteşte Petrov. Totuşi, mai există o ipoteză, deşi argumentele pentru susţinerea acesteia sunt destul de puţin convingătoare. „E posibil să fi fost îngropaţi în altă parte. Locurile în care am săpat până acum au fost indicate de oameni din zonă. De acum încolo, alte informaţii vom putea obţine numai de la militarii care au participat la acţiune. Sunt peste o sută de militari în termen care au fost aduşi când făceau armata la Securitate în Floreşti (n.r. – comună din apropierea oraşului Cluj-Napoca). Ei ar trebui să ştie, dar este foarte greu pentru Institut să obţină informaţii despre identitatea acestor militari. Eu nu mă las, cercetările vor continua!“, spune hotărât istoricul. ; APEL CĂTRE MARTORI Istoricul Gheorghe Petrov face un apel către militarii care mai sunt în viaţă şi au participat la măcelul din dimineaţa zilei de 2 februarie 1958, pentru identificarea locului unde au fost înhumaţi fraţii Şuşman. „Îi rog să mă contacteze la numărul 0721.400.396, sau pe adresa de mail gheorghe.petrov@gmail.com“, spune Petrov. Moartea „tatălui moţilor“ Teodor Şuşman fusese primar al comunei Răchiţele în timpul guvernărilor liberale (1922-1928, 1930-1934) şi apoi în toată perioada războiului (1939-1945). Era un primar iubit şi un gospodar desăvârşit. „Prin 1968, a trecut prin Răchiţele un executor judecătoresc. A oprit în faţa casei Şuşman şi a întrebat a cui e gospodăria asta. «Ăsta e raiul lui Şuşman», a spus el după ce a aflat a cui era casa. Era ceva să ai livadă la munte şi să ai sub fiecare pom stupi de albine. Dacă l-a impresionat pe executor, care văzuse ceva case la viaţa lui, cred că era ceva“, povesteşte Doina Şuşman.Averea lui Şuşman includea şi două gatere de tăiat cherestea, un depozit de material lemnos, un magazin sătesc bine aprovizionat şi circa şapte-opt hectare de pământ. (Foto dreapta Toader Şuşman). „A BĂTUT CU PUMNUL ÎN MASA REGELUI“ Teodor Şuşman a fost numit „tatăl munţilor“ sau chiar „tatăl moţilor“, după ce a fost primit în audienţă de regele Ferdinand I, în 1925. Cu această ocazie, primarul a „bătut în masa regelui pentru drepturile moţilor“, arată unele mărturii. Documentele IICCMER atestă faptul că Teodor Şuşman intrase în conştiinţa colectivă încă din anii ’20, când a militat pentru împroprietărirea moţilor cu pădurile şi păşunile care până atunci aparţinuseră unor austro-ungari. „Oamenii au crezut în Şuşman, pentru că atunci când s-a început reforma agrară el s-a implicat direct şi îl simţeau bătăios. Apoi, în timpul războiului, când nu se găseau de-ale gurii, el îi unea pe toţi sătenii şi se duceau cu carele peste munţi şi aduceau grâu din câmpie. Fiecare om dădea cât avea, dar grâu primea şi cel care avea doar păduchi. Se ţinea cont şi de cei săraci“, explică Doina Şuşman. Din mărturiile adunate de Doina Şuşman, reiese că Teodor Şuşman era foarte aspru cu femeile care nu-şi îngrijeau copiii. La fel se purta cu cele care îşi puneau crezul în palincă. „Era dârz, te împietrea cu personalitatea lui. Aşa mi-a fost descris de cei care-l cunoşteau“, mai spune Doina Şuşman. Femeia a găsit şi articole scrise de Teodor Şuşman în ziarele şi revistele vremii pe diferite teme, cum ar fi reforma agrară sau probleme sociale. „Am văzut chiar şi memorii scrise de el. Scria foarte frumos, caligrafic, avea o exprimare aleasă. Simţeai dârzenia şi din formulare“, mărturiseşte femeia. IPOTEZA SINUCIDERII Fostul primar Teodor Şuşman a murit pe 15 decembrie 1951, la vârsta de 57 de ani, în condiţii ciudate. În iunie 2010, arheologii de la IICCMER, la solicitarea soţilor Constantin şi Doina Şuşman, au descoperit trupul neînsufleţit al liderului mişcării de partizani, într-o râpă aflată în apropierea casei sale. Un cartuş a fost găsit în cutia craniană şi alte cinci în zona corpului. „În raportul Securităţii scrie că s-a sinucis. După ce i-am găsit trupul, s-a deschis un dosar la Tribunalul Militar din Bucureşti. Concluzia procurorului a fost că este vorba despre sinucidere. E adevărat că un glonţ în cap el şi-a tras, dar securiştii l-au mai ciuruit cu cinci gloanţe“, relatează Doina Şuşman. Femeia spune că Teodor s-a predat singur. „A venit singur să se predea. Soţia îi murise, de cei doi fii fugari nu mai ştia, pentru că, după o încercuire a Securităţii, s-au despărţit, Traian, Emilian şi Romulica erau la puşcărie, în plus avea semnale că oamenii din sat erau supuşi la chinuri tot mai mari. Eu cred că a vrut să se termine toate astea. S-a dus la grajdul unui vecin şi i-a dat unui copil un ban să meargă la Miliţie să le spună că Teodor Şuşman e acolo“, explică femeia. ; “Oamenii au crezut în Şuşman, pentru că atunci când s-a început reforma agrară el s-a implicat direct şi îl simţeau bătăios. Doina Şuşman, soţia nepotului lui Teodor Şuşman Strănepoatele lui Teodor Şuşman aduc o coroană la ceremonia de înhumare a partizanului, în 2010 10 ani fugari în Apuseni, apoi arşi de vii într-o şură În raportul întocmit de Securitate în 1958, găsit la CNSAS, se arată că Teodor şi Avisalon Şuşman au scăpat ca prin urechile acului pe 8 decembrie 1957, când agenţii au percheziţionat casa unei femei care îi găzduia, Ana Lungu, din satul Hodiş. Nu au fost găsiţi pentru că podul grajdului era dublu, iar miliţienii care ar fi trebuit să aştepte în şură nu au respectat ordinul. A doua noapte, tinerii au plecat liniştiţi din casa care fusese scotocită cu o zi înainte. După ce a fost reţinută şi „anchetată“ prin metode specifice, Ana Lungu a trădat: a dezvăluit că un sătean din Morlaca, Iosif Floca, ţinea legătura cu fugarii. STRATEGIA SECURIŞTILOR După ce au constatat că foarte greu pot obţine informaţii de la moţi dacă îi duc la Miliţie şi îi bat crunt, securiştii au decis să schimbe strategia. Un agent sub acoperire l-a angajat pe Iosif Floca să-i transporte o căruţă de lemne din comuna Poieni la Apahida, lângă Cluj-Napoca. „În comuna Căpuşu Mare, sub pretextul lipsei de «documente» (n.r. – pentru lemne) pe care organul nostru le «pierduse», au fost reţinuţi împreună cu organele noastre, de Miliţie“, scrie în raportul Securităţii. Floca nu a spus nimic în primele două zile. În a treia zi, ameninţat cu puşcăria, el a mărturisit că fraţii Teodor (35 de ani) şi Avisalon (30 de ani) Şuşman se ascund în satul Traniş, în gospodăria lui Costan Florea. În dimineaţa de 2 februarie 1958, la ora 5.30, trupele Securităţii şi ale Miliţiei, peste o sută de persoane, au descins în curtea lui Costan Florea. După ce a percheziţionat de două ori casa, şura şi grajdul, „potera“ nu a găsit nimic. În jurul orei 8.30, maiorul Ioan Moraru a dus-o pe soţia gazdei, Floarea Florea, în grajd şi a început s-o interogheze. „La strigătele femeii, s-a ordonat ca o echipă de la trupe să pătrundă din nou în pod şi să dea tot fânul jos. În momentul când echipa a ajuns în gura podului a fost primită cu foc, concomitent trăgându-se şi prin tavan“, arată raportul. Timp de două ore, „echipa de şoc“, aşa cum scrie în raport, a încercat de mai multe ori să intre să-i scoată pe cei doi fraţi din şură, dar, de fiecare dată, a fost respinsă. În final, s-a decis incendierea grajdului şi, cu toate acestea, partizanii nu s-au predat. A doua zi, s-a făcut autopsia, care a stabilit că „bandiţii au ars de vii“. În ciuda raportului Securităţii şi a expertizei medico-legale, Avisalon şi Teodor Şuşman nu au murit. Cel puţin asta rezultă din actele de stare civilă. În lipsa unor cadavre, moartea lor poate fi pronunţată doar de o instanţă. Acesta a fost sfârşitul mişcării Şuşman, însă povestea familiei Şuşman avea să continue şi să supravieţuiască unui sistem opresiv. ; “S-a ordonat ca o echipă de la trupe să pătrundă din nou în pod şi să dea tot fânul jos. În momentul când echipa a ajuns în gura podului a fost primită cu foc, concomitent trăgându-se şi prin tavan raportul Securităţii Locul unde s-a aflat grajdul în care au ars fraţii Şuşman Cum a început prigoana Şuşmanilor După constituirea structurilor comuniste locale, sursa problemelor pentru familia Şuşman din Răchiţele a fost tocmai condiţia materială bună pe care o aveau, care oferea o anumită independenţă în relaţia cu statul. „Puterea comunistă nu avea nevoie de indivizi independenţi şi cu influenţă în comunitate, ci de o masă amorfă şi controlabilă. Din această perspectivă, Şuşman era un clasic «duşman de clas㻓, arată istoricii de la IICCMER. Doina Şuşman spune că autorităţile comuniste, ştiind că Teodor Şuşman are carismă şi că este iubit de săteni, au încercat să-l atragă de partea lor, însă nu au avut succes. Primele represalii au constat în înlăturarea sa din funcţia de primar, în 1945. Au urmat abuzuri asupra familiei, săvârşite cu sprijinul unor consăteni. I-au jefuit magazinul, i-au seschestrat depozitul de cherestea şi i-au confiscat averea. „Primarul comunist pus în 1945, Suciu Pascu a Bontii (n.r. – unul dintre bunicii lui Emil Boc), făcuse o obsesie insuflată de mama lui să-l distrugă pe Teodor. Treceau pe lângă gospodăria lui Şuşman şi maică-sa îi spunea lui Suciu: «Îi vezi pe ăştia, să-i nenoroceşti!». Nu suportau să fie alţii mai înstăriţi decât ei“, afirmă Doina Şuşman. Singura soluţie pentru comunişti era să scape definitiv de Teodor Şuşman, astfel că în august 1948, Securitatea a încercat să îl aresteze. Atunci, fostul primar, în vârstă de 54 de ani, a fugit în zona Munţilor Vlădeasa din Apuseni, alături de trei dintre copiii lui: Traian – care avea 23 de ani şi a fost arestat în iarna aceluiaşi an, Teodor, în vârstă de 25 de ani, şi Avisalon – 20 de ani. Li s-au alăturat şi alţi săteni, astfel că „Grupul Şuşman“ era format din nouă persoane. Aceştia erau înarmaţi şi au stat, în prima fază, în zona Răchiţele, păstrând legătura cu sătenii, care îi ajutau cu mâncare şi îi găzduiau. Situaţia s-a înrăutăţit începând cu 1950, când Miliţia şi Securitatea şi-au intensificat activitatea, locuitorii din comună fiind supuşi unor anchete şi unor bătăi crunte, pentru a le da informaţii despre partizani. ULTIMUL STRIGĂT AL CATRINEI ŞUŞMAN În acest timp, cei care au rămas acasă, soţia lui Şuşman – Ecaterina, căreia i se spunea Catrina – şi doi copii – Romulica şi Emilian – trăiau într-o sărăcie lucie. Doina Şuşman, care a studiat în arhiva CNSAS actele de urmărire ale familiei, a găsit o scrisoare pe care Ecaterina i-a trimis-o, în martie 1949, fostului director al şcolii din sat, care ajunsese într-o funcţie importantă la Ministerul Educaţiei în Bucureşti. „Stăpâniţi de ură şi duşmănie şi cu scopul să jefuiască munca mea şi a familiei mele, au acuzat şi au pârât pe soţul meu şi pe feciorii mei că am făcut rău sătenilor, iar uneltirile lor răutăcioase au ajuns aşa de departe, lucrând sub masca că ei ar fi comunişti, că soţul meu este fugit de acasă de un an şi feciorii mei fugăriţi, iar duşmanii, în frunte cu Suciu Pascu, s-au năpustit asupra muncii mele şi a familiei şi ne-au jefuit bruma ce am adunat în timp de 30 de ani“, scria Ecaterina cum a început drama familiei. „SUNT AICI APROAPE NEBUNITĂ ŞI BOLNAVĂ“ După jefuirea magazinului şi sechestrarea depozitului de cherestea, Ecaterina a rămas într-o situaţie dificilă: „Au pus dări mari, amenzi, încât nu am cu ce plăti că nici nu mai am aproape mâncare. Ne-au scris oile, vaca şi boii să le vândă pentru dări. Sunt aici aproape nebunită şi bolnavă şi nu am niciun ajutor, nu am aci niciun om să ne ajute“. Femeia era îngrijorată, deoarece nu auzise nimic de soţul ei şi nici de copii: „Nenorocirea mea este mare, de soţul meu şi doi feciori nu mai ştiu nimica, iar Trăian, fiul meu cel bun, este închis la Siguranţă la Cluj de aproape patru luni tot pentru minciunile duşmanilor şi nu are cine să-l salveze“. Speranţa Ecaterinei în ajutorul fostului director a fost deşartă, întrucât scrisoarea a ajuns numaidecât la Securitate. Măcinată de boală şi de griji şi, după unele mărturii, şi de bătăile Securităţii, femeia a murit în aprilie 1950. „Copiii mergeau pe jos de la Răchiţele la Huedin (n.r. – 55 de kilometri) pentru a-i aduce mamei pastile să n-o mai doară“, povesteşte Doina Şuşman. După moartea mamei lor, cei doi copii, Emil (22 de ani) şi Romulica (23 de ani), au fost reţinuţi de Securitate şi apoi deportaţi în Dobrogea. ; “Duşmanii, în frunte cu Suciu Pascu, s-au năpustit asupra muncii mele şi a familiei şi ne-au jefuit bruma ce am adunat în timp de 30 de ani. fragment din scrisoarea Ecaterinei Şuşman Dispariţia misterioasă a lui Suciu Paşcu Una dintre cele mai dure acţiuni ale „Grupului Şuşman“ este şi astăzi învăluită în mister. Suciu Pascu a Bontii, primarul comunist despre care se spune că a fost principalul duşman al lui Teodor, a fost ridicat de către doi miliţieni în noaptea de 19 spre 20 august 1951, pe la ora 22.30. De atunci, el nu a mai fost văzut niciodată. Preotul satului Răchiţele, Teodor Boc, văr primar cu fostul premier Emil Boc, spune că bunicul său a fost ucis de Teodor Şuşman, în semn de răzbunare pentru că ar fi fost artizanul confiscării averii sale. SCENARIUL RĂZBUNĂRII În prezentarea cazului Şuşman de către IICCMER, acest incident este trecut la capitolul „Probleme controversate“, scenariul fiind următorul: „Suciu Pascu a fost dus undeva în munţi, acolo fiindu-i prezentat Şuşman Senior legat la mâini, în postură de arestat. Falşii miliţieni îşi joacă rolul până la capăt, iar Suciu cade în capcană. Fiind convins că totul este real, şi-a manifestat bucuria că banditul a fost prins şi chiar a cerut o armă pentru a-l împuşca. După această scenă, cortina cade, Teodor Şuşman îşi desface legăturile şi începe judecata. Suciu este găsit vinovat de trădare, condamnat la moarte şi apoi executat de însuşi Şuşman Senior“. În aceeaşi sursă sunt ridicate, totuşi, semne mari de întrebare în legătură cu această variantă: „Admiţând că autorii au fost partizani, este greu de explicat cum de soţia lui Suciu Pascu nu i-a recunoscut, deoarece aproape toţi aceştia erau din sat. Incertitudinea persistă dacă avem în vedere că într-un document al Miliţiei se solicita Securităţii din Cluj o notificare prin care se cereau precizări dacă nu cumva persoana a fost ridicată de către securişti“. Varianta răzbunării a avut-o ca sursă pe o iubită de-a lui Teodor Şuşman Junior, care spune că fugarul i-ar fi povestit despre „ispravă“. Autorităţile nu au lămurit nici astăzi misterul, una dintre cauze fiind şi faptul că niciodată nu a fost găsit cadavrul lui Suciu Pascu. “Au pus dări mari, amenzi, încât nu am cu ce plăti că nici nu mai am aproape mâncare. Ne-au scris oile, vaca şi boii să le vândă pentru dări. Sunt aici aproape nebunită şi bolnavă şi nu am niciun ajutor, nu am aci niciun om să ne ajute. fragment din scrisoarea Ecaterinei Şuşman VERSIUNEA URMAŞILOR LUI ŞUŞMAN De cealaltă parte, Doina Şuşman susţine că din documentele CNSAS pe care le-a consultat şi din ceea ce a vorbit cu persoane apropiate grupului de partizani, scenariul răzbunării nu stă în picioare. „Teodor Şuşman şi Suciu Pascu au fost asociaţi la magazinul sătesc. Pe fondul unor suspiciuni, s-au despărţit. Apoi, când s-a format Partidul Comunist, Suciu s-a convertit din oportunism. El a fost pus responsabil cu valorificarea lemnului confiscat de comunişti din depozitul lui Şuşman. El a luat cheresteaua, dar la Ocolul Silvic au ajuns foarte puţini bani. A fost acuzat de delapidare. A existat o suspiciune că ar fi direcţionat banii spre Şuşman şi a fost condamnat la doi ani la o unitate de muncă“, povesteşte Doina Şuşman. După ce s-a întors, a fost luat într-o noapte de doi miliţieni şi a dispărut. „CRED CĂ SECURITATEA L-A LUAT“ Doina Şuşman mai spune că, în mod oficial, autorităţile nu l-au acuzat niciodată pe Teodor Şuşman de omorârea lui Suciu Pascu. „În documentele CNSAS nu am găsit că ar fi existat suspiciuni asupra lui Teodor, cred că dacă ar fi avut cele mai mici bănuieli, i-ar fi pus crima în cârcă. Eu cred, şi asta mi-a spus şi un apropiat al familiei, dar şi alţi localnici, că Securitatea l-a luat. Suciu ar fi promis că îl va da pe Şuşman şi a fost eliberat mai devreme. Pentru că nu şi-a îndeplinit misiunea, securiştii au venit după el. Faptul că Suciu era colaborator al Securităţii e clar. Am găsit hârtii la CNSAS din care reiese că avea şi nume de cod“, explică femeia. ; Misterul dispariţiei lui Suciu Pascu nu este lămurit nici în documentele Securităţii Planul satului, realizat de Miliţie, pentru prinderea partizanilor Iadul din Răchiţele La aproape doi ani de la fuga partizanilor, presiunea de la Bucureşti creştea, iar Securitatea a început din 1950 să recurgă la metode represive de obţinere a informaţiilor. „Localnicii erau chinuiţi ca Iisus pe cruce în pivniţa gospodăriei lui Şuşman, care a fost transformată în sediu al Miliţiei şi al Securităţii“, povesteşte Doina. Cu toate acestea, oamenii nu au vorbit. „Cei mai mulţi dintre săteni au fost de partea lor. Au fost sprijiniţi inclusiv de părinţii lui Emil Boc. Scrie într-o notă informativă că i-au dus o bucată mare de slănină“, spune Doina Şuşman. În 1950, Teodor Şuşman a fost condamnat, în lipsă, la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civilă şi confiscarea integrală a averii, iar fiii săi, Teodor Junior şi Avisalon, la 12 ani de muncă silnică. Partizanii au încercat în toamna lui 1950 să riposteze la acţiunile Securităţii împotriva sătenilor. Pe 5 octombrie, fraţii Şuşman au oprit un grup de oameni despre care credeau că sunt casierii de la societatea de exploatare a lemnului din Beliş. Şi-au dat seama că a fost o confuzie, fiind vorba despre alţi funcţionari, şi partizanii şi-au cerut scuze şi au restituit o parte din ce au sustras. Peste o săptămână, grupul a „călcat“ sediul Cooperativei din satul Giurcuţa de Sus, de unde au luat haine şi o sumă de bani. Ei au lăsat o hârtie, semnată „Grup 2 Organizaţia Şuşman“, pe care au trecut o listă cu tot ce au sustras, ca să nu-i facă probleme gestionarului. ; Saga Şuşman. Întoarcerea acasă Moartea fostului primar din Răchiţele, a soţiei acestuia şi a celor doi fraţi mai mari nu a însemnat şi încetarea prigoanei asupra familiei. Viaţa pentru ceilalţi trei fraţi Şuşman, Traian, Emilian şi Romulica, a continuat să fie un calvar. Traian a fost arestat din decembrie 1948 şi, după ce a stat şapte ani prin mai multe puşcării din ţară, a fost deportat la Iaşi, unde s-a şi stins, în 2010, la vârsta de 85 de ani. „Avea plăci de argint la cap şi la spate de la bătăile pe care le-a primit, a fost călcat în picioare“, spune Doina Şuşman. Singura fată a familiei, Romulica, a fost deportată în judeţul Ialomiţa, unde a trăit până în 2004, când a murit la vârsta de 73 de ani. Emilian Şuşman a fost încarcerat doi ani şi jumătate la Cluj şi la Poarta Albă pentru „legături cu banda Şuşman“, aşa cum se arată în dosarul lui de la CNSAS. Apoi, a fost şi el deportat într-un sat din judeţul Constanţa. Emilian Şuşman în tinereţe „PAŞAPORT“ PENTRU O VIAŢĂ MAI BUNĂ „Ceilalţi fii au fost urmăriţi multă vreme de Securitate. Le citeau corespondenţa, le trimiteau iscoade. Erau sub control… Pe tata (n.r. – Emilian Şuşman) l-au urmărit până în 1973, când a fost dată ultima notă informativă pe linie de Securitate. În aceasta scria ceva de genul: «Urmăritul nu manifestă pericol şi nu dă semne că ar şti ceva despre mişcările partizanilor. Solicităm încheierea urmăririi»“, spune Constantin Şuşman. După Constanţa, Emilian a ajuns în judeţul Brăila, în satul Dudeşti, unde a fost angajat tractorist la o Cooperativă Agricolă de Stat. Noaptea, el picta icoane pe sticlă după tehnica învăţată de la fratele său Teodor. „Pe unele le vindea, pe altele le făcea cadou. A reuşit cumva să se descurce şi o ducea binişor. Cu banii pe care i-a făcut a reuşit să-şi cumpere chiar şi o motocicletă“, explică fiul acestuia. Într-o seară, întorcându-se cu tractorul acasă, Emilian Şuşman a găsit pe marginea drumului o servietă de perceptor plină cu bani şi cu pontaje pentru zilieri. „El a oprit direct la postul de poliţie. După câte a pătimit cu Miliţia şi cu Securitatea, n-a plecat de acolo până când banii n-au fost număraţi şi inventariaţi în prezenţa lui“, povesteşte Constantin. A doua zi, aflaseră că servieta aparţinea normatorului, care băuse şi o scăpase din şareta cu care mergea să facă plăţile. „N-a trecut mult timp şi cei din comună au avut o problemă: fostul şef de la ferma din Dudeşti a făcut o delapidare mare. Şi s-au gândit ei pe cine să pună. Poliţiştii au zis: «O persoană mai cinstită ca ăsta nu-i. Cu toate că ştiau că e încă sub control, l-au scos de pe tractor şi l-au făcut şef de fermă. Ştiau că e isteţ, că îi merge mintea. Ăsta a fost «paşaportul» lui de a-şi uşura viaţa“, explică fiul acestuia. „NU DA FATA PE MÂNA BANDITULUI!“ În perioada când conducea ferma din Dudeşti, Emilian s-a îndrăgostit de Iosefina, viitoarea lui nevastă, (foto dreapta) care stătea în Rasova, pe partea cealaltă a Dunării. „S-a îndrăgostit lulea. Femeia şi-a luat bătăi crunte de la mama ei, care n-a vrut s-o lase să se însoare cu Emilian. Au venit de la Partid şi i-au zis: «Nu da fata pe mâna banditului, că uite cine e şi uite ce a făcut familia lui!». Şi n-a vrut s-o dea. El avea atunci un statut social, dar pecetea era pusă“, povesteşte Doina Şuşman. Bărbatul, hotărât din fire, nu s-a dat bătut şi, cu toată opoziţia familiei, a luat-o de nevastă pe Iosefina. În 1968, Emilian a ajuns şef de local la Restaurantul Central din Feteşti. „Acolo, ca la orice local, şi-a făcut tot felul de cunoştinţe: poliţişti, procurori, directori. Ăia ştiau ce-i cu el, dar era atât de plăcut, încât nu mai conta. Îl căutau să joace poker cu ei. Era un minicazinou acolo“, relatează Constantin Şuşman. Situaţia însă nu era pe placul soţiei, care a devenit din ce în ce mai nemulţumită. „Zicea că-l stricau ăia, că nu mai avea timp de casă. A pus piciorul în prag şi au hotărât să plece din Feteşti. I se făcuse o ofertă să preia magazinul Gostat (n.r. – magazin alimentar înainte de 1989) de la Cernavodă. Am stat timp de un an în casa secretarului de partid de acolo, care urma să se mute la Constanţa. La Gostat a muncit până în 1997, când a murit, la vârsta de 65 de ani“, istoriseşte fiul acestuia. ÎNAPOI LA MATCĂ Descendenţii familiei Şuşman sunt răspândiţi în toate colţurile ţării, mai puţin la Răchiţele, „matca“ de unde a pornit un personaj căruia istoria trebuie să-i facă dreptate. Cei trei fraţi Şuşman care au supravieţuit opresiunii Securităţii nu mai trăiesc astăzi, dar au lăsat urmaşi. Traian Şuşman are o fiică, Gabriela, care locuieşte în Iaşi. Romulica are un fiu, Vasile, care trăieşte în Galaţi, iar fiica lui este studentă la Bucureşti. Emil Şuşman l-a avut pe Constantin, de profesie inginer, care trăieşte la Cernavodă, împreună cu soţia, Doina, funcţionară. Cuplul are două fete: Emilia Gabriela (14 ani) şi Elena Teodora (12 ani), botezate în memoria bunicului, Emilian, şi a străbunicului, Teodor. Dintre toţi descendenţii Şuşmanilor, doar ei vor să se întoarcă la Răchiţele. „Noi vrem să ne întoarcem, dar nu ştim dacă putem. Aş vrea să ne mutăm ca să dăm fetelor o şansă. Ele se identifică bine cu oamenii şi cu locurile. Au prieteni la Răchiţele, unde noi venim în fiecare concediu. Nu se dau plecate de aici. Am prins drag de oamenii de aici şi ei au prins drag de noi, sunt oameni mai de calitate aici“, povesteşte Doina Şuşman. ; Doina şi Constantin Şuşman încearcă să recompună istoria familiei din Răchiţele FOTO: REMUS FLORESCU Un film trist cu final fericit Constantin Şuşman şi soţia lui spun că după viaţa înaintaşilor săi ar putea fi turnat un film. „Unele detalii sunt de o cruzime care pe mine m-au făcut să plâng, dar, după părerea mea, ar fi un film cu happy-end, pentru că Dumnezeu i-a lăsat să rodească, deşi s-a încercat ştergerea de pe faţa pământului a acestei familii. Noi avem două «Şuşmăniţe», de 12 şi de 14 ani“, spune mândră Doina Şuşman, care, deşi nu este descendentă directă a familiei, a petrecut mii de ore încercând să pună cap la cap puzzle-ul destinului Şuşmanilor. S-a îndrăgostit de această familie, cunoscând-o şi studiind trecutul ei. De la ea a pornit demersul de a găsi rămăşiţele celor trei membri ai familiei Şuşman ucişi de Securitate, tatăl – Teodor Şuşman – şi cei doi fii – Teodor şi Avisalon. „Când am rămas însărcinată, în 1998, scriind pe pomelnic strămoşii, l-am sunat pe unchiul soţului, pe Traian Şuşman, pentru că socrul murise, să-l întreb cum se numesc părinţii lui. Mi-a spus: «Catrina şi Teodor». Mi-am dat seama atunci că nu ştiam mai nimic despre ei. Socrul meu şi fraţii lui nu vorbeau niciodată despre asta. Acuma înţeleg de ce. Oricum, n-ar fi fost înţeleşi. Acesta a fost primul pas“, istoriseşte femeia.

Sursa: Adevarul