*Paul Gologan este absolvent al programului de Internship LARICS şi absolvent al Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Acesta realizează un portret robot al liderului actual al Ungariei, prin prisma luptei politice duse în ultimii ani. România este, fie că vrea sau nu, afectată direct de deciziile luate de Budapesta și are obligativitatea să acționeze. Cum va acționa rămâne de văzut. Redăm integral analiza lui Paul Gologan, publicată în numele paginii oficiale LARICS în ziarul Adevărul

Deşi, la nivel de formă, există elemente care pot conduce la ideea că relaţiile bilaterale româno-maghiare se înscriu în rândul celor avute şi de alte state vecine membre UE şi NATO, în realitate, acestea cunosc o deteriorare. Expresia fenomenului este mai puţin legată de zona electorală şi ar fi o greşeală ca declaraţiile acide ale oficialilor maghiari să fie citite doar prin această cheie.

Cu siguranţă, menţinerea unei majorităţi este importantă pentru Viktor Orban, dar sondajele de opinie conduc la ideea că în 2022 configuraţia politică a parlamentului Ungariei nu va fi cu mult diferită de cea de azi. Obiectivele premierului maghiar nu se rezumă la acest capitol. Ele au fost anunţate aici, iar iniţiativele europene abordate în materialele precedente aici și aici întregesc tabloul.  

„Politicile europene” ale Budapestei sunt, de fapt, ungureşti 

Ultimul vorbeşte despre faptul că iniţiativa Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor și menținerea culturilor regionale nu a reuşit să îndeplinească unul dintre criterii pentru ca parcursul ei să continue, mai exact cel ce presupune atingerea unor praguri minime de semnături in 7 state membre ale Uniunii. Acestea au fost atinse doar în Ungaria, România și Slovacia, termenul limită de colectare fiind 07.05.2020.

Întrucât măsurile adoptate pentru stopahttps://data.consilium.europa.eu/doc/document/ST-9666-2020-INIT/en/pdfrea răspândirii noului virus au îngreunat multe demersuri administrative şi limitat contactul oamenilor, a fost afectată şi desfăşurea normală a proceselor reglementate de Regulamentul UE 2019/788 al Parlamentului European şi al Consiliului cu privire la iniţiativa cetăţenească europeană(ICE). Pentru a răspunde inconvenientului, Comisia a propus adoptarea unor măsuri care ar urma să extindă termenul de colectare a semnăturilor pentru acele iniţiative aflate în derulare la data de 11 martie(momentul în care Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat că epidemia de COVID 19 a devenit o pandemie la nivel global), precum şi posibilitatea prelungirii termenelor de verificare a lor, examinare a iniţiativelor valabile şi păstrare a datelor cu caracter personal. După votul din Parlamentul European cu privire la propunerea Comisiei a urmat cel din Consiliul UE, unde România s-a exprimat pentru adoptarea ei, dar cu o menţiune care vine să scoată în evidenţă avantajul de care ICE Politica de coeziune ar urma să îl primească în raport cu celelalte iniţiative care au fost cu adevărat afectate de restricţiile adoptate de state ca modalitate de răspuns pentru combaterea efectelor pandemiei.  

În spirit de compromis, România nu se va opune propunerii Comisiei Europene, dar consideră că unele dispoziţii nu asigură securitate juridică şi tratament egal Iniţiativelor Cetăţeneşti Europene(ICE). România consideră cea mai problematică aplicarea dispoziţiilor care extind perioada de colectare, care este neclară şi poate conduce la discriminare între Iniţiative, în special în cazul celor care au finalizat procesul de colectare a semnăturilor în perioada cuprinsă între 11 martie şi 11 septembrie. Din moment ce textul de lege prevede aceeaşi perioadă de extindere pentru pentru colectarea semnăturilor fără să o adapteze de la caz la caz, ţinând cont de timpul scurs în fiecare caz, o asemenea abordare va avea ca rezultat un tratament inegal între ICE.  

Poziţia României este aceea că, până şi în circumstanţe excepţionale, un act juridic trebuie să fie temeinic din punct de vedere legal şi să asigure un tratament echitabil şi egal tuturor celor afectaţi de el.   

O aplicare adecvată a prevederilor regulamentului ar trebui să ţină cont de specificităţile relevate de o analiză a fiecărui caz în parte. Spre exemplu, ar trebui verificată media colectărilor pentru iniţiativele care au finalizat procesul în termenul cuprins în perioada 11 martie – 11 septembrie, şi observat dacă întradevăr de la momentul impunerii restricţiilor au fost înregistrare mai puţine semnături decât înainte, indiferent dacă acestea au fost colectate pe suport de hârtie sau prin mijloace electronice. De asemenea, dacă iniţiativa a reuşit întrunirea pragurilor minime în anumite state pe perioada pandemiei şi în altele nu, ar trebui verificat dacă restricţiile din statele aflate în ultima categorie au fost mai dure decât cele din prima, dacă există corespondenţă între numărul de cazuri şi cel de semnături. O analiză obiectivă a procesului de colectare ar putea scoate în evidenţă faptul că adevăratul motiv pentru care nu s-a reuşit atingerea pregurilor minime decât în Ungaria, România şi Slovacia ţine strict de lipsa de susţinere a iniţiativei în alte state decât cele în care guvernul lui Viktor Orban îşi exercită influenţa asupra etnicilor maghiari.   

Proiectul Ungariei e dincolo de Viktor Orban

Rămăşiţele presei independente din Ungaria au făcut în numeroase rânduri menţiuni despre faptul că fondurile europene ale Uniunii ajung în conturile apropiaţilor premierului maghiar, fiind astfel finanţat sistemul care menţine FIDESZ la putere şi care, în eventualitatea unei schimbări a structurii parlamentului prin alegeri, va avea suficiente resorturi pentru a reveni. Chiar dacă acest lucru nu s-ar întâmpla, discutând dinspre România, este iluzorie ideea conform căreia se va reuşi orientarea definitivă şi cu totul a politicii Ungariei, cu privire la etnicii înrudiţi din afara graniţelor, spre alte obiective decât cele de până acum, lucru evidenţiat de acordul partidelor din această ţară, indiferent că se află la putere sau în opoziţie şi îndemnul noului primar al Budapestei(liderul opoziţiei şi principal contracandidat al lui Viktor Orban) pentru susţinerea iniţiativei menţionate anterior. Consensul pe acest subiect al tuturor forţelor politice maghiare relevante ar trebui să genereze semnale de alarmă la Bucureşti cu privire la poziţionarea pe termen lung faţă de statul vecin. 

Un studiu al celor de la Pew Research Center arată că 67% dintre cetăţenii Ungariei sunt de părere că teritorii din statele vecine le aparţin, cel mai ridicat procent din rândul tuturor statelor membre NATO. Bineînţeles, acest lucru nu înseamnă că Viktor Orban ar urma să pornească un conflict militar cu România ori Slovacia în scopul alipirii teritoriilor desprinse prin forţa voinţei celor ce le populau la momentul exercitării principiului autodeterminării, lucru pe care şi el îl conştientizează, dar, totodată, nu poate neglija procentul. Demersurile din categoria Planul Kos Karoly, Minority SafePack şi Iniţiativa Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi menţinerea culturilor regionale vin pe acest stabiliment de raportare al cetăţenilor Ungariei cu privire la vecini. Trebuie menţionat că premierul maghiar pe parcursul mandatelor nu doar a dat un orizont raportării, construind iniţiative în jurul ei, ci chiar a căutat să o amplifice, aceasta devenind astăzi imposibil de neglijat nu doar pentru el, ci şi pentru partidele care vor urma FIDESZ la conducere. Din această perspectivă, mergând mai spre nord, chiar dacă scorul obţinut de actualul primar al Varşoviei în cursa prezidenţială de pe 12 iulie a fost încurajator pentru cetăţenii români preocupaţi de situaţia apărării unui set de valori cu care opoziţia din Ungaria se identifică şi care, probabil, va primi un imbold în ceea ce priveşte viitoarele mobilizări electorale, o eventuală schimbare a configuraţiei de putere la Budapesta, chiar una extremă în care Viktor Orban pierde alegerile, nu va modifica cu mult politica în domeniul minorităţilor înrudite. Ar echivala cu o sinucidere a formaţiunilor politice ungare, fie ele nou apărute, evitarea sau modificarea substanţială a discursului cu privire la etnicii maghiari din afara graniţelor.  

Astfel, demersurile statului vecin trebuie să constituie un punct de interes continuu al autorităţilor de la Bucureşti. Pentru România, în lipsa unei luări de poziţie, politica Ungariei nu va mai reprezenta un zgomot de fundal, aşa cum Mark Rutte, premierul Olandei, a lăsat să se înţeleagă cu privire la Viktor Orban.  

Bucureştiul vrea să se comporte în relaţia cu Budapesta asemeni cancelariilor din Berlin ori Paris, uitând că pe unele dosare nu Ungaria trebuie să prindă din urmă România. Totodată, nu ţine cont de faptul că aspecte precum accederea ţării noastre în OCDE sau transportul pe Dunăre vor trece în plan secund pe măsură ce gradul de penetrare a influenţei Ungariei va creşte în zonele locuite de etnici maghiari, generând noi probleme la fiecare instabilitate electorală a FIDESZ sau incident administrativ intern de pe teritoriul României, cu ramificaţii în zona etnică.  

În lipsa unei viziuni în legătură cu situaţia etnicilor maghiari, pe termen lung, discursul Ministerului de Externe, ce îndeamnă spre „reţinere (…), discernământ” şi „implicare deplină în construirea unei relaţii de bună vecinătate” la fiecare ieşire publică provocatoare a lui Péter Szijjártó, va fi lipsit de efect (nici acum nu are unul prea mare). În răgazurile dintre ieşiri, Ungaria îşi continuă proiectele în zonele locuite de etnici înrudiţi, pe când autorităţile române nici măcar nu creionează vreo iniţiativă în legătură cu aceştia. Degeaba maghiarii au cetăţenie română, degeaba trăiesc pe teritoriul României şi plătesc taxe, dacă reacţionează la semnalele altui centru de putere.  

Rezolvarea problemelor ridicate de planul Kos Karoly nu se rezumă la încheierea unui acord care să reglementeze termenii în care se pot face investiţiile. Ungaria este interesată, în primul rând, să aibă o prezenţă consistentă în Transilvania, faptul că aceasta urmează a fi supusă unor reguli este mai puţin relevant atât timp cât partea română se mulţumeşte doar cu a fi recunoscută, la nivel formal, ca având primul cuvânt în proiectele derulate de alte state pe teritoriul său. Rolul MAE român se va încheia odată cu semnarea acordului, dar asta nu înseamnă că subiectul va fi închis. Soluţionarea lui, anume determinarea etnicilor maghiari să reacţioneze politic, economic şi cultural la semnalele Bucureştiului ţine şi de implicarea celorlalte ministere, dar mai ales de un consens politic. 

Abordarea Slovaciei

Premierul slovac Igor Matovič.

O abordare a problemei oferă Slovacia, ţară aflată într-o situaţie asemănătoare cu cea a României. Aici, premierul Igor Matovič rosteşte un discurs la începutul lunii iunie, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon. Acesta încearcă să scoată ungurii din narativul promovat de Budapesta, cel al traumei istorice, şi îndeamnă cetăţenii ţării, indiferent de etnie, la canalizarea energiilor spre viitoare acţiuni comune. „Aşa cum în secolele XIX şi XX slovacii au ajutat la construirea Budapestei, putem auzi şi astăzi cuvinte maghiare rostite de cei care lucrează în industria construcţiilor în Bratislava.  

„Bagă mortar, Pista!“ am auzit, recent, în limba maghiară, nu departe de aici, în castelul de la Bratislava. Acum vă cer acelaşi lucru: să băgăm împreună mortar. Să construim Slovacia împreună. Să construim împreună colaborarea din cadrul V4 şi să construim împreună Europa. Să găsim împreună cea mai bună soluţie pentru realizarea programului de guvernare pentru toate minorităţile naţionale”.   

Ideea eliminării tensiunilor etnice prin promisiunea beneficiului economic al colaborării se dovedeşte a fi ineficientă pe termen lung, este suficient să aruncăm un ochi asupra intenţiilor secesioniste din Quebec şi Catalonia pentru a ne convinge de acest lucru. Etnicitatea nu poate fi înăbuşită printr-un şir nesfărşit de proiecte comune, oricât de seducătoare ar suna la nivel de discurs.

Aceasta tot va necesita la un moment dat a fi direct abordată. Totuşi, pe termen scurt, demersul poate avea efecte. Spre exemplu, partidele maghiare din Slovacia nu au mai reuşit să atingă pragul electoral în alegerile parlamentare din acest an, urmare a unui puternic val de susţinere a cetăţenilor pentru lupta împotriva corupţiei (nu are importanţă dacă proiectul comun se naşte din revoltă).

UDMR ar trebui păzit de el însuşi 

Kelemen Hunor, alături de ministrul de Externe al Ungariei, Szijjártó Péter (Sursa Facebook).

În ţara noastră, Kelemen Hunor, cu referire la declararea zilei de 15 martie sărbătoare a maghiarilor din România, a afirmat că etnicii români nu vor pierde nimic dacă votează proiectul de lege aflat în Parlament. Dincolo de toate argumentele valide care stau în spatele luării unei decizii(nu este cazul în speţa de faţă), dacă majoritatea consideră o pierdere acordarea a ceva minorităţii, atunci acel ceva chiar este o pierdere, iar experienţele istorice confirmă acest lucru, statele acţionând în contexte pe care le consideră prielnice pentru satisfacerea dorinţelor majorităţii, fie ele şi iraţionale.  

Acest lucru nu semnifică faptul că revendicările celor două părţi nu trebuie puse în contact, din potrivă, el este necesar şi, cu siguranţă, în unele contexte, majoritatea trebuie să facă mai multe cedări pentru asigurarea unui climat de stabilitate în interiorul graniţelor. Problema apare atunci când cedarea este considerată o pierdere greu de suportat, ori când, chiar fără a fi greu de suportat, nu se întrevede apariţia unui beneficiu comun, ca urmare a realizării ei, într-un orizont de timp estimabil(identificabil). Din acest punct de vedere, UDMR acţionează la nivelul extremelor (solicită cedări greu digerabile-autonomie – 15 martie sărbătoare naţională – şi face posibilă decuplarea etnicilor maghiari de societatea statului pe teritoriul căruia trăiesc, deci fără beneficiu).  

Doar pentru că reprezentanţii minorităţii sunt astăzi „în stradă”, acest lucru nu semnifică faptul că cei ai majorităţii nu au nemulţumiri vizavi de manifestările primilor ce exced cadrul de toleranţă şi produc deservicii, ori că le aprobă prin lipsa unor reacţii de acelaşi tip. Disponibilitatea majorităţii de a colabora se realizează între anumite limite. Elemente de interes pentru subiectul discuţiei au fost evidenţiate de un sondaj de opinie realizat de INSCOP la comanda LARICS, anume că 81,8% dintre cetăţeni au încredere puţină şi foarte puţină în Ungaria, procent apropiat de cel cu privire la Rusia 86,9%, de unde se poate deduce că există un potenţial exploziv pe relaţia cu statul vecin, dar care este blocat de faptul că 88,8% dintre cetăţeni consideră că România trebuie să protejeze drepturile minorităţilor naţionale de pe teritoriul său, deci, pentru menţinerea unui climat stabil. Guvernul ţării ar trebui să se îngrijească ca etnicii români să nu identifice formele instituţionalizate de manifestare a elementului maghiar de pe teritoriul României (în politică, cultură, sport, etc.) cu o ingerinţă a autorităţii maghiare de stat(a guvernului Viktor Orban).  

Cu alte cuvinte, UDMR ar trebui păzit de el însuşi.

Lobby-ul unguresc la Bruxelles şi tratatele UE

Ungaria este ţara care a preluat rolul de lider la nivel european pe acest subiect, având oameni plasaţi nu doar în poziţii cheie în cadrul instituţiilor UE, ci şi la conducerea organizaţiilor ce desfăşoară un puternic lobby în favoarea celor două ICE(FUEN). Am discutat deja în materialele trecute despre faptul că MinoritySafePack scoate în evidenţă multe dintre problemele cu care se confruntă persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, din acest punct de vedere, o discuţie trebuie să existe, dar modalitatea în care se propune soluţionarea lor duce la crearea unei relaţii de dependenţă între statul înrudit şi etnicii plasaţi în afara graniţelor. De asemenea, iniţiativa este menită a accentua poziţia minorităţilor deja recunoscute, şi nu abordează situaţia etnicilor care nu beneficiează de această recunoaştere, ori cărora nu le sunt aplicate drepturile specifice în baza principiului autoidentificării libere din Convenţia-cadru, categorie în care s-ar putea înscrie şi o parte dintre românii ce trăiesc în Italia 1.200.000, Spania 1.000.000 sau Germania 722.000.   

Numeroasa comunitate de etnici români, bine integrată în statele de adopţie, conferă ţării noastre atributele ce o pot aduce în poziţia de a exprima o opinie cu greutate asupra subiectului discuţiei şi, deci, oferi alternativă partenerilor europeni pe teritoriul cărora revendicările etnicilor minoritari converg spre obiective care contravin ordinii de drept dar, mai ales, viziunii exprimate de Ungaria prin MinoritySafePack, Iniţiativa Politica de coeziune şi, pentru completarea tabloului pe tipul de relaţie bilaterală dintre statul îndrudit şi statul de cetăţenie, planul Kos Karoly. Un exemplu al poziţiei autorităţilor române poate fi găsit în discursul rostit de Secretarul de Stat al MAE pe data de 18 iunie 2018 în cadrul Conferinţei Consiliului Europei, Minorities and Minority Languages in a Changing Europe, organizată cu ocazia a împlinirii a 20 de ani de la intrarea în vigoare a Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale(România a fost primul stat care a ratificat tratatul) şi, bineînţeles, criticat în aceeaşi reuniune de Vincze Lorant, preşedinte FUEN, acum europarlamentar român ales pe listele UDMR şi vârf de lance în procesul de promovare şi apărare al celor două ICE.   

Pe termen lung, autorităţile române trebuie să acţioneze în Transilvania pentru ai determina pe maghiari să vibreze la semnalele Bucureştiului, dar acest lucru nu ar trebui să presupună intrarea în jocul absurd de tipul „cine licitează mai mult, Ungaria sau România?”, schimbarea punctului de legătură, FIDESZ, cu un altul, MSZP-LMP-PM-Momentum, ori distrugerea cu totul a legăturii(lucru care va putea fi realizat doar printr-o asimilare completă, opţiune indezirabilă), ci edificarea unui altul pe teritoriul României. Dacă prin Hotărârea din 24.09.2019 dată în Cauza T-391/17 România vs Comisia Europeană s-a lăsat posibilitatea legiferării de aşa natură încât să fie atins şi domeniul minorităţilor naţionale, în pofida poziţiei exprimate de Ministerul Afacerilor Externe, continuarea efortului în aceeaşi direcţie ar putea fi în zadar, şi nu pentru că abordarea părţii române ar fi greşită, ci pentru că demersurile MAE, în general, nu beneficiază de susţinere din partea celorlalţi actori care, în mod normal, şi-ar putea aduce aportul la atingerea obiectivelor dintr-un proiect de politică externă (bineînţeles, judecătorii Tribunalului şi CJUE sunt independenţi şi, cu siguranţă, nu influenţarea acestora reprezintă modalitatea de soluţionare a problemei). Punând în balanţă demersurile ultimilor 7 ani (în 2013 a fost prezentată cererea prin care se solicita înregistrarea iniţiativei) ale Ungariei şi României se ajunge la concluzia că prima ţară menţionată va contabiliza încă o reuşită, e adevărat, parţială, pentru că, la urma urmei, tratatele nu atribuie UE competenţe de legiferare în domeniul protecţiei persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.  

Abordarea din cauză mai sus menţionată relevă una dintre carenţele acţiunilor României pe plan extern, iar subiectul este cu atât mai important cu cât obiectivul nu a fost unul de modificare a unei ordini, ci de conservare. Chiar dacă dreptul internaţional a cunoscut o puternică dezvoltare în ultimii ani, nu are forţa de a se afirma ca factor determinant al schimbării sau, în cazul nostru, conservării status quo-ului, lucru valabil într-o măsură mai redusă şi în cazul normelor de drept european. Din acest considerent, nu trebuie pierdută din vedere componenta care întregeşte structura dreptului internaţional, anume de „fotografiere” a ceea ce se petrece în mediul internaţional, ori Viktor Orban şi-a concentrat acţiunile pe aceasta, înţelegându-i potenţialul după eşecul din 2001 al Legii privind maghiarii din statele vecine Ungariei (la care autorităţile române au contribuit decisiv în faţa Comisiei de la Veneţia). Astăzi, acelaşi personaj, având aceleaşi obiective, vine în faţa comunităţii statelor europene nu doar din postura celui ce propune o altă reglementare a legăturilor etnice, ci şi ca lider al unui curent de opinie pro minorităţi pe care l-a sesizat, alimentat şi direcţionat conform intereselor proprii, căruia i se adaugă voinţa a mai mult de 2 milioane de cetăţeni (semnatari ai iniţiativelor Minority SafePack şi Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor), resortisanţi a cel puţin 7 state membre.  

Viktor Orban cere Uniunii să „fotografieze” o nouă realitate (pe care o construieşte din 2010 în statele învecinate Ungariei, exemplul Transilvaniei este grăitor în acest sens), aici începând şi greşeala decidenţilor români, concentraţi doar asupra „bătăliei” reglementărilor seci. Bineînţeles, vina nu aparţine Ministerului de Externe, ci politicienilor care ar trebui să livreze conţinut menit a confirma în fapt ordinea de drept ce se doreşte a fi conservată, şi în jurul căruia MAE ar urma să contureze acţiuni diplomatice. O prevedere nu poate fi menţinută dacă ea contravine realităţii, ori, în cazul de faţă, premierul maghiar încearcă să convingă că realitatea este alta decât cea de la momentul intrării în vigoare a tratatelor europene. Totodată, el arată că cetăţenii statelor membre îşi doresc o reglementare europeană a dosarului minorităţilor naţionale. (Video în care Viktor Orban îndeamnă la susţinerea MinoritySafePack aici)

România poate deveni exportator de bune practici

În unul dintre discursurile sale Preşedintele Woodrow Wilson afirma:   

„Îndrăznesc să spun că nimic nu e mai probabil să tulbure pacea lumii decât tratamentul la care, în anumite împrejurări, sunt expuse minorităţile”, în vreme ce astăzi Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, susţine cu privire la Transilvania, dar afirmaţia poate fi extinsă la nivelul întregii Românii, că „pentru prima oară în istorie, sunt acum premise reale pentru ca toţi locuitorii ei să fie şi să se simtă egali şi la ei acasă” (Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Istoria Transilvaniei, Volumul III, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, Deva 2016, pag. 651)  

Ultimele îmbunătăţiri aduse legislaţiei în domeniu, în măsura în care sunt însoţite de măsuri active pentru realizarea unui climat de stabilitate (respectând imposibilitatea statului de a fi neutru din punct de vedere etnocultural), pot înlătura tendinţele propagate de acei actori ce urmăresc destabilizarea echilibrului de la nivelul societăţii. România poate deveni exportator de bune practici pe acest subiect, oferind o alternativă reală de prevenire a izbucnirii conflictelor în Europa şi spaţiul din imediata ei vecinătate.  

Ungaria lui Viktor Orbán, sub vălul asumării acestui rol, urmăreşte să subjuge zona Europei Centrale, neţinând cont de consecinţele negative pe care le dezvoltă în alte spaţii unde există minorităţi. România are avantajul lipsei unui cazier cu antecedente nefaste, construite pe interese revizioniste, în ceea ce priveşte promovarea protecţiei minorităţilor, spre deosebire de vecinii maghiari. Acest element o poate ajuta în construirea unui dialog deschis la nivel european şi aborda, mai târziu, subiectul mai mare al protejării identităţii numărului imens de români ce nu intră în categoria minorităţilor, dar care necesită aceeaşi atenţie din partea statelor în care au ales să se stabilească precum acestea. Ambasadele, consulatele şi institutele culturale nu reuşesc să adune sub aceeaşi umbrelă numeroasele comunităţi de români din afara graniţelor ţării, fapt ce duce la pierderea identităţii membrilor pe măsură ce generaţiile se succed. Din acest considerent este necesară o nouă abordare pe care România are datoria şi îndreptăţirea să o promoveze în calitate de lider. În eventualitatea în care acest loc va fi lăsat Ungariei şi ea recidivează, păstrându-şi obiectivele secesioniste, statele europene vor dezvolta o şi mai mare reticenţă în chestiunea protejării caracteristicilor persoanelor cu origini etnice distincte de cele ale majorităţii, iar problema identităţii milioanelor de români din afara graniţelor va fi tratată în acelaşi mod.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.