“Lucrurile sunt mereu în schimbare, depinde de unghiul din care privim”, explică Budha. Şi totuşi unele lucruri par să nu se schimbe, ci doar să se repete, oricât progres moral pretindem că a adus suveranitatea Păcii, Democraţiei, a Drepturilor Omului şi, în final a Luptei contra Terorismului. Nu e de mirare că aşteptăm cu toţii acea “schimbare în care se poate crede”, ce trebuie să fie una minunată de vreme ce se lasă aşteptată atât de mult.

Antisemitism public, antiumanism media

Peste tot în lume, paralel cu manifestaţiile pentru încetarea focului în Gaza au loc acţiuni anti-semite: în Franţa, o maşină se izbeşte într-o sinagogă. Magazine evreieşti sunt acoperite de zvastici în Belgia. În Australia, un banner cere curăţarea pământului de sionişti. În Olanda se scandează “Gazaţi evreii”, iar în Florida protestatarii cer evreilor “Întoarceţi-vă în cuptor”. Internetul abundă cu imagini necenzurate ale victimelor atacurilor din Gaza cupiditatea presei, a opiniei publice, a intelectualilor umanişti care preiau cu frenezie copilul mort din braţele palestinienilor aducându-l în cele ale propriilor popoare. Aşa cum avertiza Amos Oz, scriitor şi jurnalist israelian, incursiunea în Gaza a născut un hibrid legic: antisemitismul motivat de chiar acţiunea în forţă a Israelului. Mai mult decât atât, nu se poate spune despre Istorie că a obişnuit Europa cu ideea de stat evreiesc şi nu se poate spune despre Israel că s-a obişnuit cu ideea de a nu fi persecutat: “Frica mea este că furia pe care o vedem în protestatarii care mărşăluiesc azi pe străzi este mult mai profundă şi mai periculoasă decât putem realiza”, Marvin Hier, rabin, fondator şi decan al Centrului Simon Wiesenthal. Pe de altă parte, cum exemplifică Ben Heine în ilustraţiile sale, reacţia israeliană la presupusa (azi confirmată ca fiind falsă) încălcare de către Hamas a tratatului de încetare a focului din 2006 este disproporţionată. Doar în primele minute de război, raidurile israeliene ating cu success 50 de ţinte, dărâmând orice instrument sau simbol al conducerii Hamas. Cine deţine cea mai strălucitoare armă în această confruntare: un Goliat F-16 sau un David cu o oarecare praştie cu gloanţe introdusă prin infamele tuneluri de contrabandă în Gaza. Şi se ajunge în situaţia de marţi, 8 ianuarie, când Forţele israeliene pentru Apărare încearcă să mascheze un Comitet Internaţional al Crucii Roşii care îi acuză de nerespectarea obligaţiilor enunţate de legile umanitare internaţionale de a acorda ajutor medical şi de a evacua persoanele rănite sau incapacitate din zonele de conflict şi pronunţă ca inacceptabilă întârzierea cu care serviciile de salvare au fost admise în teritoriu. Declaraţia cum că Hamas foloseşte civili pe post de scut uman nu este nici o noutate, nici o foarte bună scuză ci doar un atac mediocru la adresa Hamas, având în vedere faptul că  transformarea  locuinţelor civile în puncte de observaţie şi activitate militară era o practică obişnuită pe ambele fronturi combatante (cel israelian şi cel palestinian) în timpul conflictelor din februarie şi martie 2008. Până la urmă, nimeni nu poate nega inegalitatea forţelor care participă în acest conflict şi nu trebuie să depunem un efort deosebit pentru a ne imagina pe baricadele din Gaza o mulţime de palestinieni furioşi înarmaţi cu pantofi. E o explicaţie mulţumitoare atunci când vedem bilanţul pierderilor sau declaraţiile medicilor- s-ar părea că în Gaza lupta se duce între tanc şi ambulanţă, pentru că în rest, aşa cum primii jurnalişti admişi în teritoriu sub “escorta” israeliană au observat, palestinienii îşi terorizează inamicul cu străzi pustii şi posibilitatea, probabilitatea şi eventualitatea ca acestea să fie strategic ornate cu bombe capcană. Sau rafale mass-media. The Times scrie: “Crucea Roşie găseşte 4 copii lăsaţi să moară alături de cele 12 cadavre ale părinţilor, în Casa Ororii din Gaza”, iar Palestine Think Tank prezintă (cu mândrie): “Pisicuţele sunt mai valoroase decât copiii”. Susţinătorii internaţionali şi indirecţi ai Hamas încearcă şi ei din răsputeri să îşi păstreze un dram de raţiune. Santiago Alba Rico, în articolul său “Ce frumos este să ucizi, ce just este să mori”  mizează pe inegalitatea de forţe dintre cele două fronturi, declarându-se comod satisfăcut de egalizarea acestora odată cu demararea ofensivei terestre.

Petrolul dăunează grav păcii
Cât despre combustibilul care alimentează aceste manifestări, preferinţele de consum sunt împărţite. Motorul Hamas se alimentează cu furie şi ură, dar ce anume a pus în mişcare Israelul? Nu, Hamas nu a încălcat acordul din 2006, deci nu un popor de israelieni obosiţi şi speriaţi de atacurile cu Katiuşe îşi cere dreptul, ca atâtea alte naţiuni, la autoapărare. Ediţia din 5 iulie 2007 a Jerusalim Post informa despre „înţelegerea” la care au ajuns guvernul israelian şi compania British Gas Group: se vor respecta planurile controversate de a exploata câmpul petrolifer din regiunea de coastă a Fâşiei Gaza, veniturile fiind transferate într-un cont bancar internaţional până la rezolvarea problemei Hamas, deoarece „niciuna din părţi nu doreşte ca aceste fonduri să finanţeze alte activităţi teroriste”.
 
Drepturile de exploatare asupra regiunii sunt deţinute de către compania British Gas şi afiliata ei Consolidated Contractors International Company (CCC) încă din anul 2000, iar valoarea resurselor a fost estimată la 4 miliarde de dolari. Se calculează că regiunea ar conţine aproximativ 0.8 trilioane metri cubi de petrol. În urma acordului de la Oslo, teritoriul a fost trecut sub administrarea Autorităţii Palestiniene, astfel că un consens iniţial dintre Israel şi AP stipula ca 60% din veniturile rezultate să fie distribuite companiei BG, 30% companiei asociate CCC, iar 10% Fondului Palestinian pentru Investiţii, aflat sub controlul Autoritatăţii Palestiniane. Negocierile Israelului cu BG au început în februarie 2006, iar în luna mai a aceluiaşi an compania britanică anunţă că se aşteaptă ca anual, începând cu 2009, guvernul israelian să achiziţioneze circa 1.5 miliarde de metri cubi de petrol.
 
Israelul se opune vehement livrării de plăţi către Hamas, iar legile britanice interzic ca o organizaţie sau companie naţională să negocieze orice tip de contract cu un grup terorist. Cum se rezolvă problema? În 2007 se discută transportarea petrolului exploatat din Gaza printr-o conductă submarină către portul Ashkelon, Israelul devenind astfel singurul beneficiar. Rezolvare subtilă, dar nu suficientă pentru investitorii britanici. Negocierile sunt suspendate în decembrie 2007, iar în ianuarie 2008, conform website-ului BG, compania îşi închide birourile din Israel, declarând că preferă livrarea de petrol către Statele Unite, Europa şi Orientul Îndepărtat via Egipt. În iunie 2008, perioadă în care se făceau deja pregătirile pentru operaţiunea Cast Lead,  Yarom Ariav, ministrul Finanţelor şi Hezi Kugler, ministrul Infrastructurilor Naţionale, pregătesc reluarea negocierilor cu compania britanică.

Planul C

Se vehiculează ideea că Hamasul ar accepta planul de încetare a focului propus de către Egipt, deşi până acum părţile şi-au menţinut ferm poziţiile. Guvernul israelian nu doreşte încetarea focului într-o formă asemănătoare celei din Liban şi există şanse foarte mici ca Hamas să înceteze atacurile îndreptate împotriva populaţiei civile fără a obţine ridicarea blocadei de frontieră şi a recunoaşterii oficiale. Dar care sunt opţiunile reale de acord pentru această situaţie?

 
Planul A ar fi încetarea ostilităţilor printr-un acord asemănător celui din Liban, 2006 şi sub supravegherea unei comisii internaţionale, iar planul B ar fi dezintegrarea totală a regimului Hamas. În acelaşi timp, oricare ar fi motivele unei „capitulări” a grupului terorist, Hamas nu va renunţa efectiv la luptă. Rezolvarea conflictului va aduce Israelului slăbirea forţelor Hamas şi a influenţei ei în teritoriu, deşi nu va garanta încetarea violenţelor, ba mai mult, eventualele victime vor fi majoritar civile. La fel, percepţia regională a înfrângerii Hamas va slăbi şi ajutorul via Siria-Iran, încurajând forţele arabe moderate să se opună islamismului radical şi influenţei Teheranului. Controlul graniţelor ar aduce suveranitatea israeliană asupra resurselor de petrol din Gaza, precum şi integrarea lor în circuitul de aprovizionare a Israel. Iar presiunile politice venite din partea forţelor internaţionale, în special a Cvartetului pentru Orientul Mijlociu doar alimentează conspiraţiile influenţei SUA asupra Israelului… sau viceversa. Ariel Sharon repetă agresiv ministrului de externe Shimon Peres că nu este necesar ca Israelul să se îngrijoreze în legătură cu presiunile venite din partea Statelor Unite, deoarece „noi, poporul evreu controlăm America”. Iar de la Sharon la Ehud Olmert nu pare să fie foarte mare: singurul stat care nu a votat rezoluţia 1860 a ONU a fost chiar cel care şi-a exprimat speranţa într-un vot în unanimitate.
 
Yousef Abudayyeh, activist şi membru fondator al Consiliului Naţional al Arabilor americani, membru al comitetului de coordonare a întrunirii din Beirut şi membru al Al-Awda, trimite o scrisoare deschisă presei americane în care atrage atenţia asupra faptului că: “Toată lumea este conştientă de complicitatea Statelor Unite în aceste crime de război”.  El denunţă lipsa de obiectivitate a presei şi faptul că nici administraţia şi nici Congresul nu au curajul să ceară Israelului (“sponsorizat” anual cu 11 miliarde de dolari din partea Statelor Unite) încetarea focului, sprijinind astfel “minciuna” israeliană: Hamas a încălcat acordul de încetare a focului din 2006.

Andreea Lazar

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.