Erwin Schrödinger a fost profesor de fizică teoretică la Berlin, Graz şi Dublin şi este fondatorul mecanicii ondulatorii, a cărei ecuaţie fundamentală îi poartă numele.
Pentru a demonstra faptul că mecanica cuantică este incompletă, Schrödinger i-a aplicat principiile asupra unei fiinţe vii, care poate avea sau nu conştienţă. În experimentul mental original al lui Schrödinger, acesta descrie cum se poate, în principiu, transfera o superpoziţie din interiorul unui atom către superpoziţia la o scară mai mare a unei pisici vii sau moarte, cuplând pisica si atomul cu ajutorul unui „mecanism diabolic”. A propus un scenariu în care viaţa sau moartea unei pisici aflate într-o cutie închisă depinde de starea unei particule subatomice.
Fizicianul şi-a imaginat o pisică închisă într-o cutie, în interiorul căreia a plasat şi un dispozitiv constând într-un container cu o substanţă otrăvitoare, un contor Geiger, un ciocan şi o mostră de material radioactiv. Scenariul imaginat este următorul: pe măsură ce materialul radioactiv suferă fenomenul de descompunere, contorul Geiger pune în mişcare „trăgaciul”, care eliberează în cele din urmă ciocanul. Ca urmare a căderii ciocanului, sticla umplută cu o substanţă toxică se sparge, iar pisica moare otrăvită.
Conform lui Schrödinger, interpretarea Copenhaga implica faptul că pisica rămâne în acelaşi timp vie şi moartă până la deschiderea cutiei. Schrödinger nu a dorit să promoveze ideea unei pisici „moartă-şi-vie” concomitent ca pe o posibilitate serioasă, din contră, experimentul mental serveşte la ilustrarea ciudăţeniei mecanicii cuantice şi a matematicii necesare pentru descrierea stărilor cuantice. Intenţionând să aducă o critică interpretării Copenhaga – larg acceptată în 1935 -, experimentul mental al lui Schrödinger rămâne o piatră de încercare pentru interpretările mecanii cuantice. Faimosul experiment mental al lui Schrödinger ridică întrebarea: „când un sistem cuantic încetează să existe ca un amestec de stări şi devine unul dintre ele?”.
