sat din Bolivar
sursă- arhivă personală

Diana Stanciu este o româncă de 34 de ani, căsătorită cu un spaniol, David Perez (35 ani), și stabilită în provincia Bolivar din Ecuador. În mijlocul indigenilor kichwa, Diana și soțul ei au decis să se dedice unor scopuri nobile, printre care a-i ajuta pe cei dintâi să privească dincolo de poverile emoționale, să depășească diverse traume și să se adapteze unui stil de viață sănătos, atât din punct de vedere emoțional, cât și din punct de vedere psihic, mental.

Diana provine din Onești, județul Bacău, și împreună cu David Perez, cu care are o fetiță pe nume Nadia (6 ani), au înființat un centru de reabilitare în mijlocul unei comunități rurale din munții Anzi.

La 18 ani, după ce a dat Bacalaureatul, a plecat în Spania cu părinții săi. Într-o lume despre care nu știa prea multe, dar care i-a oferit șansa de a ajunge acolo unde și-a dorit întotdeauna. Știa de mic copil că dorea să ajute oamenii cum putea mai bine. Până în adolescență, a continuat să viseze, după care a urmat o perioadă de răscruce pentru proaspăta absolventă. Diana a trebuit să aleagă: fie își continua studiile în România, fie rămânea în Spania și făcea voluntariat: “Mi-am dorit foarte mult să ajung să studiez fotografie și jurnalism. Asta voiam eu să fac din punct de vedere profesional. Inițial, aș fi vrut să mă întorc în țară să continui studiile, dar am decis până la urmă să nu o fac pentru că pasiunea mea reală a fost întotdeauna să ajut oamenii, să fac voluntariat, să lucrez cu tineri cu probleme sociale.”

Părinții Dianei trăiau cu ideea că tânăra va face voluntariat o scurtă perioadă de timp, după care va decide să trăiască o viață “normală” și să-și construiască un viitor cât mai stabil. 

“Părinții mei locuiau aproape de Barcelona, iar eu am decis să plec la aproape 1000 de km distanță de casă, tocmai în sudul Spaniei”, începe să povestească Diana. “Eram singură, nu cunoșteam, la început, pe nimeni. Eram într-un centru de reabilitare pentru persoane alcoolice, cu adicții- mă refer aici la droguri, pentru persoane cu probleme emoționale și așa mai departe. Am interacționat acolo cu persoane cu depresie, cu probleme de comportament- și aici intră de toate. În cadrul acestui centru m-am implicat prima dată ca voluntar și am continuat să ajut oamenii de acolo timp de 5 ani. Acolo mâncam, acolo dormeam, făceam voluntariat 24/24. Aia era viața mea. Nu plăteam nimic la centru, dar nu aveam nici venit de nicăieri. Primeam alimente și haine de la diferiți sponsori și mă descurcam așa. 

Părinții m-au lăsat să fac voluntariat la centrul respectiv timp de o lună doar- asta era propunerea lor, însă eu știam că odată plecată acolo, nu mai urma să mă întorc acasă. A fost greu cu familia, în sensul că ai mei nu au înțeles niciodată de ce am plecat doar pentru o lună acolo (teoretic), dar am hotărât totuși să rămân 5 ani. Nu mi-a fost ușor, însă iubeam ce făceam. Au fost momente grele, momente în care poate am simțit că duceam lipsă de unele lucruri, dar trebuie să fii dispus să renunți la tine. Trebuie să fii dispus să riști”, subliniază tânăra.  

Cu gânduri mari în sălbăticia munților Anzi

“E puțin ironică povestea noastră. Soțul meu, de la 15-16 ani a început să consume droguri. Nu a avut tată. Mama lui divorțase, se căsătorise ulterior cu un alt bărbat. Nu și-a cunoscut tatăl pentru că mama lui i-a zis că atunci când va deveni major, va avea ocazia să decidă dacă vrea să-și cunoască tatăl sau nu. Însă tatăl său a murit de SIDA când avea el 10-11 ani. David, soțul meu, a ajuns la centrul de reabilitare cu 1 an înainte de a începe eu voluntariatul acolo. Avea 21 de ani pe atunci, tot la 21 de ani a reușit să renunțe la droguri. El susține și în ziua de azi că a fost o minune, pentru că era obișnuit să consume droguri zilnic- cocaină și altele, timp de 6, 7 ani. Era foarte rebel. Unul dintre liderii responsabili de centrul respectiv mi-a povestit ulterior că ajunsese acolo cu nasul rupt, era vopsit galben, cu cercei, sprâncenele-n sus, așa cum se purta pe atunci. Domnul respectiv chiar îmi spusese că mai mult de 4 zile în centrul de reabilitare nu-i dădea. Era foarte, foarte rebel. 

David avea deja 1 an la centrul de reabilitare când am început eu activitatea ca voluntar acolo. La momentul respectiv, el nu mai stătea în centru pentru a se corecta, ci stătea ca să învețe cum să se implice, cum să gestioneze anumite situații pentru a putea să ajute pe alții la rândul său. Acolo, toată lumea se concentra spre interior- spre a ajuta pe cei din centru, însă soțul meu avea mereu un interes și pentru ce se întâmpla în exteriorul centrului respectiv. 

La un moment dat, unul dintre liderii de la organizația la care noi făceam voluntariat, a plecat în Ecuador. Era anul 2010 când s-a întors în Spania și atunci soțul meu a auzit despre indienii Chiciua. Noi atunci nu eram căsătoriți încă. După ce m-a cerut în căsătorie, cu 3 luni înainte de nuntă, a mers în Ecuador și acolo a simțit el că trebuie să se implice.

Plecarea mea- a noastră- în Ecuador are mai mult de-a face cu el decât cu mine. Cu 2 luni înainte de a ne căsători mi-a zis “Noi mergem în Ecuador”. Eu: “Stai puțin, cum adică mergem în Ecuador?”. Nu am fost de acord inițial, dar până la urmă am plecat printr-un contact al soțului meu, în anul 2011, și iată-ne stabiliți aici.”

Diana Stanciu & David Perez/ arhivă personală

Diana și David erau singurii străini din cadrul comunității provinciei Bolivar în care au hotărât să se mobilizeze. Orașul în sine era înconjurat de mai multe comunități de indigeni, însă tinerii proaspăt căsătoriți și-au dorit nu să trăiască la oraș, ci să aleagă să ajute oamenii dintr-o zonă rurală, săracă, oameni ce aveau nevoie de implicarea lor, în mod conștient sau nu. 

“Timp de 5 ani am locuit într-o comunitate indigenă, acolo se vorbea chiciua. E o limbă foarte grea. N-am reușit să o vorbesc fluid. În acești 5 ani am lucrat drept consilier. Mă axam pe reabilitarea emoțională a oamenilor. Citeam cărți de psihologie, de terapie ca să pot să învăț mai bine cum să-i ajut, însă nu aveam și nici nu am vreo diplomă. Nici experiență în cazul cuplurilor nu aveam atunci. Doar ce învățasem în Spania, la centrul în care am făcut voluntariat. Când țineam ședinte de consiliere, mă întrebam cum rezistă psihologii, sincer. Eu, când ascultam unele lucruri, simțeam că nu mai pot. Mi se punea un nod în gât. Era imposibil să asculți experiențele oamenilor și să rămâi nemișcat”, mărturisește voluntara. 

Alcoolism la pachet cu violență

“Una dintre cele mai mari probleme aici este alcoolismul. Sunt și probleme cu drogurile, dar mai puțin. Alcoolismul predomină și, în principiu, vine la pachet cu violența. Ce am văzut, ce văd aici, n-am văzut în altă parte, sincer. Dacă bărbatul dă femeii un pumn, ea îl zgârie până îi dă sângele. Se bat cu scaune, cu parul, cu ce prind. Sunt foarte multe familii cu astfel de probleme. Sunt și câteva excepții, dar foarte puține. În general, predomină un stil de viață extrem de violent. Femeile sunt foarte vânjoase, se bat, se luptă… 

Noi, când am ajuns aici, eram recent căsătoriți. Nu aveam experiență în ceea ce privește viața de familie și din acest punct de vedere era greu. Nu știam cum să-i luăm la început, ce să facem. Nu am trăit experiențele lor în cadrul unei căsnicii. Lucrasem doar cu tineri, nu cu cupluri, însă violența nu se regăsește doar între adulți. Adică nu e vorba de situații când el o bate pe ea, ea îl bate înapoi și atât. Violența se simte pe toate planurile. Inclusiv copiii sunt bătuți.

Într-una din zile, un bărbat mersese acasă beat, iar femeia și copiii au fugit în porumb să doarmă pentru că dacă-i găsea, îi bătea. Aproape toți copiii de aici sunt obișnuiți cu ideea de violență. Erau cazuri când ea era însărcinată, avea burtă, iar el venea acasă și îi dădea cu șutul în pântec.”

O viață în mijlocul vrăjitorilor

“În primul an, mai ales în primul an, mi-a fost foarte greu. Aici este foarte comună vrăjitoria, vracii sunt la orice pas. Fac diverse procese de vindecare pentru oameni- se duc, de exemplu, iau un porcușor de guineea, un pui, îl trec pe deasupra persoanei care are dorința de a se vindeca de ceva anume sau, mă rog, ce își dorește ea. După ce îl trec întreg pe deasupra persoanei respective, omoară porcul, îl spintecă și îl trec din nou pe deasupra omului respectiv. Dacă ai o situație mai controversată, dacă ți se întâmplă ceva ciudat și vrei să aflii care e problema, ei urmează același ritual și la final, citesc în porcul spintecat care e de fapt problema ta. Sau folosesc ouă. Iau un ou, îl trec peste persoana care vine la ei- oul, înainte de-a fi folosit în cadrul ritualului e perfect okay, e proaspăt, nu e nimic în neregulă cu el. După ce se termină tot ritualul, ca să vadă dacă există ceva necurat la omul respectiv, sparg oul și- am asistat, chiar am văzut cu proprii ochi- verifică dacă oul a rămas la fel sau nu. Și se întâmpla ca oul să fie stricat la final. Fac tot felul de ritualuri cu ierburi, ceapă, și altele ce mai folosesc ei. 

Eu aveam foarte multe coșmaruri la început. Și nu avea sens ce se întâmpla, pentru mine. Camerele la casă erau sus, bucătăria era jos. Voiam să cobor noaptea, să beau apă și-mi era teamă. Dar nu era o teamă normală. Nu era normal ce se întâmpla. Simțeam o presiune în aer, la nivel de spirit, să zic așa. Soțul meu spunea că din cauza fricii mi se întâmpla să văd diverse lucruri- vedeam ochi roșii noaptea, vedeam umbre. Dar eu nu eram fricoasă de fel, stăteam și mă tot gândeam… Când am devenit eu așa fricoasă? Nu avea sens ce se întâmpla. Și nici nu era o teamă ca cea pe care o simțisem eu când chiar îmi era frică de ceva anume. Asta până am aflat că locuința noastră era înconjurată de locuințele vrăjitorilor. Vecinii noștri erau vraci. Noi nu știam asta. Când am aflat, am știut că erau implicați în toate fenomenele astea.”

Despre justiția indigenă

Mentalitatea legalistă este ușor de sesizat în comunitățile rurale din Bolivar, mai ales atunci când indigenii calcă strâmb. Greșelile sunt pedepsite de cele mai multe ori după cum se hotărăște în cadrul justiției indigene.

“Aici funcționează justiția indigenă la fel cum funcționează și justiția orășenească, unde e implicat tribunalul. Ambele legi au aceeași valabilitate”, povestește Diana. “Dacă tu ai fost judecat după legea indigenă, așa cum a decis comunitatea, atunci nu mai ești judecat în fața Tribunalului”, explică ea. 

“În unele comunități, dacă indigenii prind un hoț, îl dezbracă, îl bat cu frunze mari de urzică pe tot corpul și-l aruncă într-un râu sau o apă foarte rece. În alte comunități, indigenii ard mâna hoțului. Da, mai au loc furturi, dar foarte rar pentru că le este frică. 

Se întâmplă multe lucruri aici. De exemplu, la un moment dat, un bărbat și-a înșelat nevasta, apoi a căzut de acord cu amanta sa să o omoare pe soție. O omoară. Inevitabil, satul află. Comunitatea, după justiția indigenă, îi dezbracă pe amândoi- pe bărbat și pe amantă, și îi pun să care sicriul cu soția pe care au omorât-o, la cimitir. Acolo, tot ei, amândoi, o îngroapă- și acum se întâmplă de cele mai multe ori lucruri periculoase. Pentru că ei, ca și comunitate, se pun de acord dacă să-i omoare și pe cei doi sau să îi lase să trăiască. Se întâmplă să-i îngroape și pe cei doi, deseori, așa, dezbrăcați, vii, odată cu femeia pe care au omorât-o. Niciodată nu știi ce se poate întâmpla. Ce decid ei, ce vor ei, aia se întâmplă.”

ceremonial tradițional de înmormântare al comunității kichwa/ arhivă personală

Eradicarea practicii de căsătorie a adolescenților

O altă problemă socială a comunităților chiciua este căsătoria timpurie, forțată, a adolescenților.

“Aici, dacă se aude că un băiat e prieten cu o fată, fără să se întâmple mare lucru între ei, imediat părinții acestora planifică nunta. Chiar dacă tinerii respectivi sunt de acord cu asta sau nu. Se apelează inclusiv la violență și abuz pentru a face lucrurile să se întâmple așa cum vrea bărbatul sau cum își doresc părinții.

Mi-a povestit o fată la un moment dat- acum ea e căsătorită- despre cum a ajuns să fie măritată cu bărbatul cu care este și în prezent de altfel. Ea avea vreo 15 ani și la un moment dat i-a spus lui că nu mai dorește nimic, că vrea să rupă legătura cu el, să nu mai fie nici amici, nici nimic. El, când a auzit asta, a luat otravă de șoareci. Nu a murit, dar s-a simțit rău, evident. Care a fost ideea din spate? Au aflat părinții astfel despre ei doi, iar cei din partea lui au mers cu biciul- nu exagerez- acasă la ea ca să o oblige pe fată să se mărite cu el. Chiar dacă nu-l iubea, chiar dacă nu voia, ea trebuia să se mărite cu el. Întâmplarea asta nu e un caz izolat, majoritatea sunt așa.

O fată de 16 ani a început să vorbească cu un băiat la un moment dat. Au ajuns ca și cuplu în cadrul centrului de reabilitare pentru că aveau nevoie de ajutor din punct de vedere emoțional. La centrul ăsta de reabilitare, fiecare își spăla rufele, își făcea de mâncare, ajutau și pe alții cu diverse lucruri și așa mai departe. Băiatul ăsta avea probleme de gelozie foarte mari. După o lună, când a văzut că prietena lui nu mai făcea mâncare doar pentru el, nu spăla doar pentru el, s-a enervat și a vrut să plece. A vrut să o ia și pe fată cu el, însă ea nu și-a dorit asta. Băiatul, în loc să accepte decizia fetei, s-a dus acasă la părinții ei, a adus toată familia la centru și au scos-o cu forța de acolo. A dus-o acasă, s-a închis într-o cameră cu ea, a bătut-o, cel mai sigur a avut loc și un abuz sexual atunci. Nu pot spune 100% că s-a întâmplat asta, dar imediat după întâmplările astea, fata rămăsese însărcinată. Când m-am întâlnit cu ea ulterior, a dat deoparte puțin bluza de pe ea și mi-a arătat mâna. Era neagră. Nea-gră… O bătuse cu o bucată de fier”, îmi povestește Diana, cu ochii în lacrimi, vizibil afectată.

“Asta e istoria celor mai mulți tineri de aici. Și lucrurile astea îți rup inima. Mentalitatea asta violentă e foarte înrădăcinată în oameni. E foarte, foarte greu să schimbi percepția unor oameni despre anumite lucruri când ei au trăit astfel de când se știu. În ultimii ani, în ultimii doi ani aproximativ, am observat totuși o ușoară schimbare și asta mă bucură.”

Cum arată extremele sociale 

Ecuador este o țară în dezvoltare, după cum ne povestește tânăra Diana. O țară în evoluție, pentru care cuplul de voluntari visează la mai bine.

“Nu există o clasă medie aici. Oamenii sunt fie săraci, fie sunt mai bogați. Milionarii de aici sunt de obicei oamenii implicați în politică. 

Cei săraci trăiesc la câmp, de obicei, sau trăiesc în orașe, dar în zonele mai puțin dezvoltate. Zonele unde locuiesc cei mai săraci nu au sisteme de canalizare, nu au apă potabilă, nu au curent. Străzile sunt ca drumurile de țară din România. Dacă se întâmplă să stea la o casă din ciment, atunci înăuntru e doar ciment, fără să fie văruit sau alte detalii de felul ăsta, dar majoritatea caselor sunt case din lut. 

sat din provincia Bolivar/ arhivă personală

De obicei, în cadrul familiilor, tatăl lucrează în construcții sau de cele mai multe ori la câmp, alături de alți membri ai familiei. Chiar dacă vorbim despre oameni săraci- se trăiește într-adevăr de pe o zi pe alta, însă nu se pune problema de a muri de foame cum se întâmplă în Africa, de exemplu. Dacă e să analizăm obiectiv situația, cultura kichwa nu are o mentalitate de a pune în negoț, dar aici vorbesc strict despre această cultură pentru că printre oamenii de-acest fel trăiesc. Se mulțumesc cu ce au- dar aici nu mă refer la o atitudine de mulțumire, ci la o atitudine de… indiferență. Nu investesc în ceea ce au, nu li se pare important să facă ceva mai mult pentru ei. Dacă au ce mânca, ei sunt mulțumiți. Nu caută să-și îmbunătățească situația…

Mentalitatea, din păcate, e de a primi ajutor de la alții, nu de a te ajuta pe tine însuți. Dacă văd că tu îți permiți ceva, spun că e datorită faptului că tu ai bani, însă noi am încercat să-i învățăm că banii se strâng în timp, nu curg din cer. Eu și David, de exemplu, am crescut porci timp de 3 ani ca să avem un venit. Asta am putut face, așa ne-am descurcat. Ulterior, eu am învățat să gătesc mâncăruri tradiționale și le vindeam. Am încercat să implementăm mentalitatea de a lucra pentru a te bucura de un lucru și printre vecini. Am încercat să-i învățăm să și economisească.

David, ajutând mici cultivatori să pună bazele unor comunități agricole prospere/ arhivă personală

fete, lucrând în construcții/ arhivă personală

Atât eu, cât și soțul meu, ne dorim să ajutăm generațiile care vin din urmă și nu numai. Vrem să-i ajutăm să își găsească locul, să descopere un scop pentru care să trăiască. Procesul poate fi lung, dar e important să ai în jur și persoane care să te ajute, să te ghideze, să te îndrume când ai întrebări.”

La timpul potrivit, în locul potrivit

Diana a pus în lumină o lecție importantă pe care a învățat-o făcând voluntariat în Ecuador- să ai speranță pentru lucrurile mici, ca să poți spera și pentru cele mai mari. 

“E foarte comod să faci ceea ce face toată lumea. E comod să duci o viață normală. Chiar și familia mea, timp de 4 ani, nu a putut să înțeleagă de ce am ales să îmi dedic viața unei astfel de cauze. Îmi ziceau mereu- “Nu e normal așa ceva. Tu voiai să mergi la facultate. Ești tânără, ar trebui să îți construiești un viitor”. Mie- recunosc, mi-a fost greu. Eu sunt foarte sociabilă de fel. Indigenii nu sunt chiar așa. Relațiile lor sunt foarte superficiale. Eu, cumva, la nivel subconștient, fugeam de România și din cauza gândirii legaliste, dar aici am dat de una mult mai pronunțată. După primii doi ani petrecuți în Ecuador, am mers în țară, în vacanță, și a trebuit să merg la rândul meu, la diverse ședințe de consiliere pentru că aveam nevoie de ajutor. Șocul cultural este imens, însă nu regret nimic din tot ce s-a întâmplat. 

Dacă aș privi acum în urmă, n-aș putea fi decât mulțumită că am reușit să ajutăm, așa cum am putut mai bine, pe cei care au avut nevoie de noi. Nu aș schimba nimic. Nu știu ce se va întâmpla în viitor, dar știu în mod cert un lucru- este foarte important să fii în locul potrivit, la timpul potrivit.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here