Instanţa Supremă a decis luni care este momentul de la care se calculează termenul de prescripţie pentru obligaţii fiscale aferente impozitului pe profit, au informat marţi specialiştii Reff & Asociatii – Deloitte Legal.
Decizia vine în sprijinul contribuabilului, având în vedere că limitează dreptul autorităţilor de control de a prelungi termenul de prescripţie.
Această soluţionare vine după o practică de mai bine de 15 ani a organelor de inspecţie fiscală care extindeau în mod nelegal şi artificial perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale de la cinci la şase ani, prin calcularea termenului începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii Declaraţiei 101 privind impozitul pe profit.
Cu toate că, în mod constant, contribuabilii au invocat faptul că nu depunerea declaraţiei de impunere este momentul care marchează debutul termenului de prescripţie, ci momentul la care s-a constituit baza de impunere, respectiv sfârşitul anului fiscal pe parcursul căruia s-a obţinut profitul impozabil, organele fiscale şi-au menţinut poziţia, iar instanţele de judecată au pronunţat soluţii neunitare, susţinând fie poziţia organelor fiscale, fie pe cea a contribuabilului.
Problema a fost soluţionată în mod definitiv în cursul zilei de luni, 14 septembrie, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, în cadrul recursului în interesul legii, a stabilit că termenul de cinci ani de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale reprezentând impozit pe profit şi accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.
Cum se va aplica hotărârea instanţei supreme
Cu privire la soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, încă nemotivată, ar trebui subliniate o serie de aspecte esenţiale.
În primul rând, decizia curţii supreme este obligatorie, nu numai pentru instanţele de judecată, ci şi pentru autorităţile fiscale.
Astfel, după publicarea deciziei în Monitorul Oficial, stabilind perioadele ce vor fi supuse în cadrul unei inspecţii fiscale preconizate, organele fiscale vor fi obligate, în materia impozitului pe profit, să excludă cel de-al şaselea an de prescripţie, pe care îl luau în calcul în mod nelegal şi artificial.
De asemenea, în privinţa inspecţiilor fiscale deja începute, organul fiscal trebuie să se abţină să emită orice titlu de creanţă fiscală pentru respectivul an ce intră sub incidenţa prescripţiei.
În cazul în care inspecţia fiscală s-a încheiat înainte de publicarea deciziei instanţei supreme în Monitorul Oficial şi a stabilit obligaţii fiscale suplimentare cu titlu de impozit pe profit pentru o perioadă care este prescrisă, conform modului de calcul stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contribuabilul va invoca acest aspect în cadrul contestaţiei fiscale, urmând ca organul de soluţionare să aplice decizia ÎCCJ şi să constate intervenirea prescripţiei.
Mai mult, decizia pronunţată în cadrul recursului în interesul legii va fi obligatorie şi pentru instanţele de judecată, însă numai de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial.
În mod cert decizia va putea fi invocată în mod eficient inclusiv în cursul litigiilor aflate pe rol, unde se ridică problema cu privire la calculul termenului de prescripţie, nu doar în cazul litigiilor ce apar după publicarea hotărârii în Monitorul Oficial. De asemenea, dacă litigiul a fost deja soluţionat în primă instanţă (fără ca decizia să fie publicată) în dezacord cu modul de calcul al prescripţiei stabilit de Înalta Curte, respingându-se astfel excepţia prescripţiei, hotărârea urmează a fi casată în recurs.
În concluzie, soluţia ÎCCJ rezolvă o problemă de drept care se referă, în special, la trecut. În ceea ce priveşte viitorul, noul Cod de procedură fiscală prevede că termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a creanţelor fiscale începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligaţia fiscală.
Cu toate că legislaţia nouă se apropie, cu jumătate de an, de interpretarea dată de instanţa supremă, rămâne întrebarea dacă noua legislaţie nu consacră, la rândul ei, o soluţie artificială, neunitară şi nesusţinută de vreun temei şi dacă nu ar trebui ca şi aceasta să se alinieze deciziei stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
