ÎNCĂPĂŢÂNAREA BĂTRÂNULUI PÂRV
La aproape 80 de ani, Mircea Pârv continuă să fie un idealist. Nu îl deranjează chestiunile mărunte, sâcâitoare. Dar ideea că cineva poate să-şi bată joc de el îl dă gata. A fost unul dintre cei care s-au bucurat cel mai mult în 1989 şi credea că paranteza istorică, al cărei martor a fost timp de 50 de ani, va putea fi ştearsă uşor, iar viaţa reluată ca după un coşmar din care ne-am trezit. Ar fi putut să rămână fericit cu această iluzie. Vârsta nu-i impunea să mai iasă pe baricadele cotidiene ale vieţii. Un accident stupid, fără precedent în Bihor, l-a lămurit însă că trebuie să se vindece de iluzii. Instituţiile statului român au fost prea mult timp bolnave de indiferenţă, ca să se schimbe peste noapte. Acum, pus în situaţia să-şi valorifice un drept banal, percepe situaţia în toată grozăvenia ei. Statul român şi instituţiile sale îi urăsc pe cetăţeni. Dar…
acelaşi sentiment, chiar dacă nu atât de bine conturat şi justificat ca în cazul lui Mircea Pârv, îl trăiesc şi alte milioane de români.
În ziua de 10 iunie 1995, Mircea Pârv, pe atunci în vârstă de 70 de ani, a fost victima unui accident pe Crişul Repede: în timp ce lua apă din râu, a fost acroşat de o barcă cu motor, condusă în mare viteză de Ovidiu Constantinescu. Ambele picioare i-au fost fracturate, la fel şi coastele. Dantura i-a fost distrusă şi nimeni nu-i mai dădea şanse de viaţă. Au urmat mai multe operaţii chirurgicale, introducându-i-se tije în ambele picioare. După mai multe luni de imoblizare, care i-ar fi dat gata şi pe alţii mai tineri, Mircea Pârv a început să se deplaseze singur. La început mai greu, dar apoi din ce în ce mai bine, până într-atât încât a ajuns să-i enerveze prin asta pe foarte mulţi. Căci, chiar dacă şontâc-şontâc, el păşeşte în căutarea dreptăţii.
Generos cu bestia
Având în vedere gravitatea leziunilor, parchetul s-a sesizat din oficiu şi i-a întocmit dosar penal lui Ovidiu Constantinescu, pentru vătămare corporală gravă din culpă. Vina acestuia nu era greu de demonstrat, mai ales în condiţiile în care Constantinescu nu avea nici experienţa necesară şi nici capacitatea fizică să conducă o barcă cu motor. La nici 40 de ani, el era deja pensionat pentru un handicap locomotor, care nu i-ar fi permis să conducă în siguranţă un astfel de vehicol. Totuşi, şansa i-a surâs lui Constantinescu, intervenind legea de graţiere din 1997, care l-a scutit şi pe el de executarea unei pedepse. Singura chestiune rămasă în seama justiţiei a fost soluţionarea laturii civile, urmând să stabilească numai despăgubirile cuvenite lui Mircea Pârv. Spiritul tolerant al acestuia a permis ca părţile să se împace: judecătorul a luat act de tranzacţia intervenită în cauză. Victima accidentului a trecut peste orice resentimente şi în 7 septembrie 1998 a semnat o convenţie cu Constantinescu Ovidiu, prin care a primit 6 milioane de lei, urmând ca diferenţa de 6.470.000 lei din despăgubiri să fie achitată până la data de 1 decembrie 1998. Aceasta reprezenta echivalentul a 1.240 DM, ceea ce fără îndoială că nu acoperea nici pe departe cheltuielile şi suferinţele lui Mircea Pârv. La termenul scadent, acceptat cu atâta încredere, autorul accidentului nu s-a mai prezentat cu nici un ban. Ba, susţine victima sa, de câte ori îl întâlnea era înjurat. Fără pic de respect măcar pentru vârsta şi părul alb al fostului deţinut politic.
Trebuia bătut executorul?
Faţă de refuzul evident al debitorului Ovidiu Constantinescu de a achita suma la care se angajase, victima Mircea Pârv s-a adresat executorului judecătoresc pentru a se proceda la executare silită. Dosarul nr. 543/2000 a fost repartizat executorului judecătoresc Mihai Negrău de la Judecătoria Oradea. Între timp, debitorul înstrăinase toate bunurile de valoare pe care le avea şi s-a mutat în apartamentul concubinei sale. Totuşi, la 15 noiembrie 2000, după fixarea unui termen pentru vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile ale debitorului, devine din ce în ce mai clar că Mircea Pârv este tras pe sfoară şi din punct de vedere material de către cel care îl nenorocise fizic. Prin procesul verbal încheiat atunci se constată că valoarea bunurilor mobile este de numai 4 milioane lei, că nimeni nu s-a prezentat pentru licitaţie şi executorul îi sugerează creditorului să găsească un loc pentru depozitarea bunurilor sechestrate “pentru a se putea organiza licitaţia în condiţii bune”. Cum Mircea Pârv locuia într-un apartament de bloc, nu a putut da curs recomandării. Considerând că a fost înşelat în buna sa credinţă, s-a adresat cu o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, cerând pedepsirea lui Ovidiu Constantinescu pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti. Răspunsul nr. 4515/P/30.04.2001 l-a deconcertat, fiind informat că nu s-a început urmărirea penală, deoarece faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive, respectiv actele de ameninţare la adresa organului de executare. Pentru cel care executase opt ani bătuţi pe muchie în închisorile comuniste, adică exact cât fusese condamnat, îi era greu să înţeleagă cum nu i se întâmplă nimic cuiva care sfidează o hotărâre judecătorească. În plus, nu înţelege nici acum de ce trebuia ca executorul să fie şi ameninţat sau bătut pentru a determina reacţia penală a statului, garant al legii şi hotărârilor judecătoreşti.
Lehamite agramată
Din momentul respectiv, ceva din sistemul de relaţionare al lui Mircea Pârv s-a frânt şi a vrut să testeze reacţia altor instituţii la nedreptatea ce i se face. S-a adresat cu memorii la Tribunalul Bihor, la Ministerul de Justiţie, la Preşedinţia României, la Avocatul Poporului, încât a ajuns să se considere şi el un reclamangiu. Această etichetă are reversul său, astfel cum avea să constate singur. Nu numai că nimeni nu a mişcat un pas pentru soluţionarea problemei sale, dar cererile sale au ajuns să nu mai fie citite, să fie respinse fără nici o cercetare, sau să i se răspundă în lehamite. Cum să-ţi explici altfel răspunsul dur, dar agramat, al fostului vicepreşedinte al Tribunalului Bihor, Mihai Viorel, pe care îl reproducem fără corecturi “este de admirat perseverenţa dvs de a scrie reclamaţii fără nici un suport în realitate. Astfel iniţial a-ţi (!!) susţinut că nu se face dreptate – realitatea – Sentinţa Penală nr. 7666/1998 prin care s-a stabilit contrariul celor susţinute de dvs. În prezent faceţi aceleaşi susţineri, deşi în faza de executare silită executorul judecătoresc de la Judecătoria Oradea şi-a îndeplinit toate obligaţiile de serviciu şi v-a adus la cunoştinţă stadiul executării silite. În dosarul execuţional nr. 543/1999 al Judecătoriei Oradea la data de 14 iunie 2000 a fost fixat termen pentru licitaţie publică.” Acum, la aproape trei ani de la acest răspuns care l-a durut mai rău decât o palmă primită în tinereţe de la unul dintre gardienii săi, Mircea Pârv s-a convins că Dumnezeu vede tot: după ce a fost nevoit să-şi dea demisia, arogantul Mihai Viorel este acum o umbră, căzut în patima alcoolului, la mai puţin de 50 ani.
Reversul etichetei
Culmea abuzului faţă de Mircea Pârv îl constituie însă o recentă decizie a Tribunalului Bihor. După apariţia Legii executorilor judecătoreşti nr. 188/2000, publicată în Monitorul Oficial din 10 noiembrie 2000, executorii s-au organizat în birouri proprii, desprinzându-se administrativ de instanţe. Pentru a-l putea reprezenta în continuare, executorul judecătoresc Mihai Negrău i-a recomandat creditorului Mircea Pârv să se adreseze cu o nouă cerere la Judecătoria Oradea, în vederea recuperării creanţei, precizând şi faptul că este de acord şi cu varianta popririi pensiei lui Constantinescu. În mod ciudat, prin încheierea din 28.06.2002 s-a respins cererea creditorului. Dar şi mai aberant, prin Decizia Civilă nr. 246/R/10.03.2003 s-a respins ca nefondat şi recursul creditorului recurent, cu motivarea că ar fi intervenit prescripţia dreptului de a se cere executarea silită. Se motivează că “deşi creditorul urmăritor susţine că s-a adresat cu diverse memorii şi cereri la diferite organe ale statului şi ale instanţelor judecătoreşti , aceste cereri ale sale nu se încadrează în nici una din situaţiile prevăzute de art. 405/2 din Codul de Procedură Civilă, care să întrerupă cursul prescripţiei.” Mircea Pârv este convins că şi această soluţie este o consecinţă a faptului că a fost iremediabil catalogat drept reclamangiu. Cererile şi argumentele sale nici măcar nu mai sunt frunzărite, darămite analizate. Altfel cum se poate ignora celălat dosar de execuţie silită, nr. 543/1999, în care ultimul act de executare a fost consemnat prin procesul verbal din 15 noiembrie 2000. În mod greşit, instanţa a luat în considerare ca termen de la care se calculează prescripţia data de 1 decembrie 1998, până la care se angajase Constantinescu să plătească şi nu ultimul act de executare, care întrerupsese cursul acesteia. Oricum, decizia este definitivă, iar victima Mircea Pârv, dacă nu se dă bătut, ar trebui să o ia de la capăt, printr-o nouă cerere, care va fi soluţionată probabil în câţiva ani, ca şi cealaltă.
Aşteptându-i pe americani
Fostul deţinut politic se întreabă dacă merită să mai lupte acum pentru o chestiune de principiu. Abandonul său, deşi scuzabil din prisma vârstei, ar fi regretabil. De fapt, pe această lehamite, pe sentimentul cronic de zădărnicie şi pe oboseala acumulată în interminabilele confruntări cu autorităţile, se bazează victoria lor de bizoni. Zilele acestea am stat mai mult de vorbă cu Mircea Pârvu. A fost arestat în anul 1953 pentru celebrul art. 209 partea a treia, Cod Penal, adică pentru crimă împotriva ordinii de stat. Era student în matematică, anul doi la Universitatea din Cluj, căsătorit de 6 luni. A fost deţinut în beciurile Securităţii, apoi la închisorile din Baia Sprie, Piteşti, Gherla, Galaţi şi Botoşani. Fiul său s-a născut la trei luni de la arestarea sa şi l-a văzut abia în 1956, la un vorbitor. Soţia l-a aşteptat până în 1961, când au crezut că şi-au ispăşit pedeapsa, dar au fost deportaţi încă trei ani în Bărăgan, un supliment de pedeapsă ce nu era prevăzut în sentinţă. Măcar, după atâţia ani, erau, în sfârşit, împreună. Crede că în tot acest timp l-a salvat gândul că vor veni americanii şi ne vor scăpa de bestia comunistă. Apoi, când a revenit în familie, le-a iertat întârzierea. Acum, le găseşte circumstanţe atenuante, gândind că ei au determinat schimbarea din 1989. Îi consideră naivi, dar nu acceptă că i-a salvat viaţa un crez care se dovedeşte fals.
Săptămâna viitoare va depune o nouă cerere la Judecătoria Oradea.
Cornel Melinte
