Închisă, condamnată, ”reabilitată”, dar nevinovată

Povestea Danielei Tarău, spusă de jurnalista Dollores Benezic pe blogul său, pare un scenariu de film dramatic, în care cel mai sinistru rol este jucat de justiţia din România. Daniela Tarău a făcut 21 de luni de închisoare din cauza unei condamnări care abia după 15 ani a fost ştearsă de instanţe, după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost prima care i-a constatat nevinovăţia. Absurdul acuzaţiilor, condiţiile de detenţie şi stigma socială care i-a marcat ulterior viaţa nu au ce căuta în sistemul juridic al unui stat de drept modern. Şi totuşi, sunt nu doar reale, ci şi persistente.

În vara anului 2000, Daniela Tarău, care avea mai puţin de 30 de ani, îşi căuta un loc de muncă, motiv pentru care a apelat la o firmă de recrutare. Dalil Exim M&M Dim SRL a dat un anunţ în ziar prin care susţinea că oferă locuri de muncă în străinătate, dar de fapt totul era o ţeapă.

Zeci de oameni şi-au depus dosarele pentru a se angaja în Israel, printre care şi Daniela Tarău. Aceasta însă nu acea banii necesari pentru depunerea dosarului, astfel că patronii i-au propus să lucreze la ei, ca secretară. A apucat să lucreze acolo abia trei săptămâni, pentru că ulterior s-a îmbolnăvit şi a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală.

Chitanţa care a declanşat urgia

În luna august, oamenii care au dat bani şi s-au trezit înşelaţi au sunat semnalul de alarmă, iar foştii săi angajatori au fost arestaţi pentru înşelăciune şi constituire de grup infracţional organizat. În proces s-au constituit parte 44 de persoane din cei 62 de păgubiţi, care au ”contribuit” la prejudiciul de 17.000 de dolari.

Unul din cei 44 este o cunoştinţă a Danielei Tarău, care a devenit de negăsit după plecarea în Italia, pentru care practic femeia s-a făcut garant al bunei credinţe în tranzacţia cu un alt intermediar. Veronica Gori, cea care a beneficiat de ajutorul său, a vizitat-o chiar pe patul de spital pentru a încheia formalităţile, şi apoi a plecat din ţară, aşa cum era înţelegerea semnată dintre cei trei, care oricum nu avea vreo legătură cu firma de la care a pornit procesul.

De aici i s-a tras tot necazul. În 21 februarie 2001 a fost citată la Secţia 3 de Poliţie. A mai ieşit din sistemul penitenciar pe 21 noiembrie 2002. „Nu aveam avocat, m-am dus de bună credinţă ca martor. Locotenent Cristina Iorga mi-a explicat de ce sunt acuzată, că sunt dată în urmărire locală din august 2000. Dar pe mine nu mă căutase nimeni. Citaţia fusese emisă ca martor abia în ianuarie 2001. Mi-a luat probe de scris, nu mi s-a adus la cunoştinţă nimic, am aflat şi eu seara când s-a emis ordonanţa de reţinere. M-a întrebat despre firmă, despre rolul meu, al celorlalţi, ce am făcut eu acolo. Am scris ce am făcut, ce n-am făcut, că m-am îmbolnăvit şi tot restul. Seara au emis ordonanţă de reţinere”, povesteşte Tarău.

Hotel ”Arest preventiv”

Camera în care a fost trimisă în beciul poliţiei avea opt paturi, dar ea era a zecea arestată.  „Se intra cu diverse expresii, ba plângând, ba speriat, ba negând … Eu le-am zis din start: mâine plec acasă! S-a râs.

(…) A doua zi era ziua mea de naştere. Nu dormisem deloc, am fumat, am băut cafea. Era 6 cred, la apelul de dimineaţă. Se striga apelul, te dădeai jos din pat şi te aşezai în formaţie – adică în şir indian între paturi. Era singurul mod în care aveai loc. Şefa de cameră dădea raportul, cât efectiv, câte prezente etc. Pe mine m-a bufnit râsul. Mi s-a părut grotesc. Mă gândeam la filmele pe care le văzusem la viaţa mea.

Îmi imaginam puşcăria altfel. O chestie mare, cu lumină, cu gratii, dar eu în arest nu am văzut gratii, că era beci, geamul era cu plasă şi dădea undeva unde era tot întuneric. Nici aer nu intra. O cameră fără toaletă, trebuia să baţi în uşă ca să mergi la toaletă. Te scotea dimineaţa, la prânz şi seara. Noaptea nu te scotea nimeni niciodată din cameră. Sub o chiuvetă veche era o găleată acoperită cu un plastic, unde se făcea peste noapte. Ziua puteai să baţi, dacă nimereai o tură bună, te scotea. Dacă nu, fie nu răspundea nimeni, fie venea, deschidea vizeta şi spunea că nu se poate.”

Aniversare cu Panait

A doua zi a avut loc întâlnirea cu procurorul de caz, care s-a nimerit a fi tocmai Cristian Panait. „Nişte ore bune m-am străduit să dau o declaraţie. În primă fază îmi solicita să scriu ceva anume. I-am zis că nu pot să scriu ce nu ştiu. Îmi cerea să scriu că ăla a făcut şi a dres, că ştiam că firma e fantomă, că ştiam că e o înşelătorie… nu ştiam, de unde să ştiu?! Şi că dacă scriu asta mâine sunt acasă. Am gândit procedural, că noaptea aia vorbită cu Mariana mă învăţase că aveam ordonanţă de reţinere care expira azi, deci nu aveam de ce să fiu abia mâine acasă. Era o păcăleală.

Declaraţia o scria Panait. Se enerva, rupea foaia de câte ori nu voiam să zic ce voia el. Se tot ridica de pe scaun. Percepţia mea despre un reprezentant al statului era că trebuie să fie un om liniştit, care să stea pe scaun şi să mă asculte. Dar el nu era aşa.Şi când îmi spui că mă arunci pe geam tot tactică era? Atunci avocatul meu a pus piciorul în prag şi a spus că nu mergem mai departe dacă continuă aşa. Ce, trăim pe vremea lui Stalin?

Panait a cedat, a scris declaraţia în maniera în care trebuia, din punctul meu de vedere, nemulţumit, şi a plecat la procurorul şef de secţie (era Chiujdea pe vremea aia), cu declaraţia mea. Înainte de a pleca din birou s-a întors de două ori din uşă, precum Colombo, aşa, parcă nehotărât, şi m-a întrebat: mă tu eşti sigură că lucrurile stau cum ai zis?

A plecat şi a durat o veşnicie până s-a întors cu mandatul de arestare. Mi-a spus: ţi-am dat doar 5 zile, adică un mandat scurt, şi-ţi dau posibilitatea să te gândeşti la ce ţi-am spus. Şi mi-a urat la mulţi ani. Nu uit tonul ăla, pentru că suna cumva „la mulţi ani petrecuţi pe aici”…”

Aproape doi ani de întuneric

Au urmat 21 de luni de detenţie. Mandatele s-au succedat şi prelungit, unul după altul, timp de opt luni, până la trimiterea în judecată. Singurele ieşiri au fost la instanţă, atunci când contesta prelungirea arestării.

În acest timp, o eroare la dosar i-a pecetluit sorta. Avocatul său a descoperit că deşi i se adusese la cunoştinţă o singură învinuire, înşelăciunea asupra Veronicăi Gori, când a fost trimisă în judecată a fost băgată la grămadă cu ceilalţi acuzaţi din lot, fiind acuzată de înşelarea tuturor celor 44 de persoane care depuseseră plângeri contra firmei.

”Tarău a fost singura care şi în procesul verbal prin care s-a finalizat urmărirea penală apare cu o singură infracţiune. Dar în rechizitoriu s-a adăugat şi în dreptul ei forma continuată a infracţiunii, pe deasupra, cu altă maşină de scris.  În rechizitoriu se vede asta că diferă caracterele. Procedura spune că de fiecare dată când modific ceva în acuzare trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă. Niciun moment nu a fost anunţată de asta. Este cel mai vizibil mod în care parchetul a instrumentat dosarul”, arată avocatul Marius Iorga.

”Eram revoltată. Permanent.”

„Nu am vorbit deloc cu părinţii sau copilul în cele 8 luni cât am stat în arest. Acum 15 ani nu puteai suna nicăieri. Aveai dreptul să suni numai după ce erai trimis în judecată.

Apă caldă aveam doar un sfert de oră, de două ori pe săptămână. Timp în care trebuia să se spele toată camera. Camera de duşuri era ca o grotă. Pe un perete erau trei furtune cu apă, care veneau de sus. Pe celălalt perete trei toalete turceşti, unul lângă celălalt, te atingeai de vecina când…. În timp ce unele erau la duş, altele erau pe wc. Primele trei, următoarele şi tot aşa. Într-un sfert de oră toată camera trebuia să fie gata, că urma camera cealaltă. Ieşeai indiferent cum erai, spălat sau ne.

Cea mai grea perioadă pentru o femeie era perioada cu tampoanele. Nici nu erau tampoane. Dacă aţi şti câtă îmbrăcăminte s-a rupt ca să fie folosită pe post de… Niciodată nu am primit ceva efecte de la ei. Poate şi dacă mi-ar fi dat nu acceptam, eram revoltată. Permanent.

Sunt lucruri pe care nu pot să le spun. Existau tot felul de atitudini ale gardinerilor. Nu aveam sutiene şi remarcile pe care le făceau unii… iar dacă aveai neşansa să fii un pic mai dotată nu erai deloc într-o postură frumoasă”.

Joc de umbre în instanţă

Timp de zece luni a avut patru decizii de punere în libertate, dictate de unii judecători, revocate în recurs de alţi judecători, de la Tribunalul Bucureşti, iar gardienii se distrau pe seama deţinutelor, punându-le să-şi facă bagajele „că pleacă acasă”, apoi când le vedeau cu geanta la uşă le spuneau că a fost o glumă. În ianuarie 2002 Daniela Tarău a primit o condamnare de 3 ani şi 3 luni de închisoare cu executare, cu un an mai puţin decât unul dintre acţionarii firmei.

În noiembrie 2002 eliberarea a survenit nu ca urmare a constatării nevinovăţiei, ci pentru că două instanţe separate au decis să nu-i mai prelungească arestul. Făcuse apel şi la sentinţa prin care fusese condamnată la 3 ani şi 3 luni, dar procesul se derula în aceeaşi manieră.

În final a rămas cu pedeapsa de 3 ani, dar cu suspendare, plus o perioadă de încercare de 6 ani. Ceilalţi inculpaţi au rămas condamnaţi la 4,5 ani şi 6 ani cu executare. Daniela Tarău a făcut din nou recurs, pentru că ea nu ceruse o pedeapsă mai mică, ci achitarea.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată în decembrie 2001 şi a dat un verdict în 2009. CEDO a constatat că Daniela Tarău a fost ţinută în arest nejustificat, că nu i s-a dat posibilitatea să conteste arestarea şi nici să se apere corespunzător în proces, deci nu a avut parte de un proces echitabil.

În decembrie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1. Daniela şi-a scris singură cererea de revizuire, pentru că între timp s-a înscris la Facultatea de Drept.

Fantoma procurorului la ultima strigare

ICCJ a dispus revizuirea procesului numai în cazul ei, nu şi al celorlalţi inculpaţi din dosar, dar judecătorul de la sectorul 1 a apreciat că trebuie să rejudece întregul dosar. ICCJ, sesizând gafa enormă făcută de judecător, a dispus strămutarea la sectorul 3, unde, surpriză, judecător se dovedeşte a fi soţia procurorului Dan Chiujdea, fost şef al lui Cristian Panait, şi procuror care instrumentase dosarul Danielei, pentru scurtă vreme.

Norocul Danielei Tarău a fost profesionalismul judecătoarei, care a decis achitarea sa. Procurorii au insistat să depună recurs, dar, dintr-un alt puseu de noroc, la dosar au apărut acte care i-au determinat să accepte că fapta pentru care făcuse 21 de luni de închisoare nu exista.

Daniela Tarău a trecut dincolo de această experienţă, iar peste suferinţa cauzată de sistemul juridic şi-a clădit o carieră. A absolvit Facultatea de drept în 2011, cu media 9.40, apoi a făcut un master în ştiinţe penale la Academia de poliţie, unde acum îşi susţine teza de doctorat cu tema „Sistemul penitenciar românesc din perspectiva condamnărilor la CEDO”.