Informator „nevinovat” sau verdict nefactual? Suspiciuni privind adeverința CNSAS a lui Nicușor Dan

Într-o Românie în care trecutul încă își scoate colții din dosare îngălbenite, iar adevărul pare mereu o piesă lipsă într-un puzzle controlat politic, numele lui Nicușor Dan revine în centrul unei polemici care pune la îndoială nu doar caracterul unui om, ci și rigoarea instituțiilor ce ar trebui să păzească poarta memoriei colective. Candidatul la președinția României din 2025 pășește în cursa electorală cu o adeverință CNSAS în buzunar, veche de peste un deceniu, care atestă, cel puțin în aparență, că n-a fost nici colaborator, nici lucrător al Securității.

Însă această bucată de hârtie, în loc să lumineze trecutul, mai degrabă îl învăluie într-o ceață groasă, în care literele par scrise cu cerneală invizibilă. Investigația jurnalistică realizată de Nașul TV nu doar că ridică semne de întrebare, ci le proiectează cu lumina unui reflector pe zidul CNSAS, instituția care ar trebui să vegheze la deconspirarea rănilor din trecut. Nu este doar o polemică de campanie, este o lecție despre memorie, tăcere și convențiile care definesc ceea ce numim „adevăr” într-un stat democratic.

Arhivele vorbesc. Dar cine le ascultă?

CNSAS a emis în 2024 o nouă adeverință pe numele lui Nicușor Dan (nr. 1698/17.09.2024) care, surprinzător, nu face decât să repete ce spusese și cea din 2012. Nicio mențiune clară, nicio probă că cele peste un milion de documentetrimise de SRI între timp ar fi fost consultate. 

Fostul director SRI, Eduard Helvig, declara în 2021 cu solemnitatea unui om care tocmai încarcă istoria într-un camion: „SRI a predat către CNSAS peste un milion de unități de arhivă: documente din Fondul Informativ, Fondul de Retea, casete audio, video, benzi de magnetofon.” Cu alte cuvinte, o mină de aur istorică, plină de nume, trădări și loialități vândute. Iar CNSAS? A ales să se uite tot la adeverința din 2012, ca și cum acel milion de file ar fi fost doar maculatură de reciclat.

Ancheta Nașul TV, oficializată printr-o solicitare trimisă către CNSAS pe 12 mai 2025, întreabă pe șleau: A fost sau nu verificat Nicușor Dan și în noile documente? Răspunsul CNSAS din 13 mai 2025 e politicos, dar steril: ,,S-au făcut verificări, s-a cooperat cu instituțiile, s-a emis o nouă notă de constatare” și totuși, nu există niciun indiciu că noile arhive au fost efectiv parcurse.

Este ca și cum ai construi un dosar medical al unui pacient grav bolnav doar pe baza unei radiografii făcute acum 13 ani și să refuzi să te uiți la noile analize, de teamă că ai putea descoperi ceva incurabil. Nu doar că e un act de neglijență, dar devine o complicitate tăcută cu uitarea. Iar uitarea, în astfel de cazuri, nu este întâmplătoare, este uneori o formă de protecție.

Trecutul poate fi lustruit, dar nu și spălat

În dosarele vechi ale Securității, Nicușor Dan apare nu doar ca „recrutat”, ci și ca informator activ, cu nume conspirativ, note semnate și întâlniri conspirative. Se întâmpla pe când era elev în lotul olimpic la matematică. Regimul comunist, paranoic până la obsesie, cerea fiecărui călător în străinătate să devină, temporar sau permanent, o prelungire a ochiului vigilent al Partidului. Tânărul Dan a acceptat să „colaboreze” și mai mult, a început să ofere informații despre colegii săi, despre ce discutau, ce gândeau, cu cine vorbeau și dacă aveau gânduri ostile regimului.

Notele sale nu erau simple povești de adormit vigilența Securității. Ele au avut consecințe reale. Unii colegi au rămas fără viză, alții au fost retrași din competiții internaționale. Concret: un vis frânt, o carieră academică deturnată. Iar CNSAS, în interpretarea sa legalistă, spune: „Da, a fost informator, dar nu a făcut poliție politică.” Ca și cum cineva ar incendia casa cuiva, dar nu l-ar putea acuza pentru că focul n-a ars decât mobilierul, nu și proprietarul.

Există inclusiv note considerate tendențioase și mincinoase, redactate de Nicușor Dan împotriva unor colegi direcți, în contextul unei rivalități personale. Securitatea a remarcat că notele sale „nu se confirmă”, dar le-a arhivat. În mod ironic, exact aceste false denunțuri, scrise poate din frustrare adolescentină, s-au păstrat și azi vorbesc mai tare decât tăcerile celor care au pierdut șanse.

E una dintre cele mai dureroase metafore ale tranziției românești: informatorul „nevinovat”. Omul care semnează angajamentul, participă la întâlniri secrete, scrie note despre colegi, dar care scapă de stigmat pentru că nu a distrus destine „în sensul legii”. Adevărul este strivit între limbajul de lemn al birocrației și elasticitatea morală a unei societăți obosite de anchete și vinovați „incompleți”.

O întrebare care arde. Cine protejează ce?

În răspunsul său oficial, CNSAS afirmă că a acționat „din oficiu”, că a colaborat cu toate instituțiile relevante, și că, în final, „nu a rezultat că domnul Dan ar fi fost colaborator al fostei Securități, în sensul legii.” Dar exact acest „în sensul legii” e ceea ce tulbură apele. Legea a fost scrisă pentru a diferenția între simplul turnător și instrumentul de represiune. Dar ce facem atunci când turnătorul a dus, chiar și involuntar, la marginalizarea altor oameni? Nu e acesta tot un act de represiune, chiar dacă fără baston, dar cu stilou?

Ancheta Nașul TV, în mod ironic, una dintre puținele instituții media care au apăsat pe această rană, ridică o întrebare de fond: dacă CNSAS nu s-a deranjat să verifice arhivele noi în cazul unui candidat la președinția României, cum putem avea încredere că a făcut-o în cazul altora? Câte alte dosare stau pe un raft, sigilate cu tăcere și acoperite cu praful deciziilor netulburate din trecut?

În plus, acest precedent riscă să transforme adeverințele CNSAS într-un instrument de spălare publică, o formă de certificat alb-negru pentru niște povești pline de griuri morale. Când trecutul este lustruit cu superficialitate, viitorul riscă să fie clădit pe nisipuri mișcătoare. Iar dacă instituțiile nu au curajul să spună totul, poate că adevărul trebuie să vină, din nou, de la presă.

Concluzia este simplă. O amnezie funcțională

Cazul Nicușor Dan nu este doar despre un om și o candidatură. Este despre cum alegem să ne uităm la trecut. Îl înfruntăm, cu toate umbrele sale, sau îl cosmetizăm, sperând că machiajul legal va convinge și memoria, și conștiința?

Astăzi, Nicușor Dan candidează la cea mai înaltă funcție în stat, cu un dosar despre care CNSAS spune că e „curat”, dar care conține pete de cerneală istorică ce nu pot fi șterse din conștiința publică. Și nu e doar despre el. Este despre noi toți, despre cât de mult mai suportăm liniștea, în locul adevărului.

Iar dacă adevărul este cel mai puternic antidot împotriva dictaturii, atunci ne rămâne o întrebare simplă, dar grea. Cine mai are curajul să-l caute până la capăt?