Timp de zece ani, autoritățile azere au dus o politică de discriminare etnică și economică al cărei scop era modificarea componenței etno-demografice a populației Nagorno – Karabah-ului. Sute de mii de etnici armeni au fost deportați de pe teritoriul Azerbaidjanului și dintr-un șir de localități din Nagormo – Karabah. Turcia a susținut în mod direct Azerbaijanul și este un complice al acestei țări.
Liviu Man: Care este cauza izbucnirii acestui conflict dintre Armenia și Azerbaidjan?
Sergey Minasyan: Conflictul din Nagorno-Karabakh, în faza sa modernă, s-a format ca o problemă politică internațională și regională încă la începutul secolului al XX-lea. După căderea Imperiului Rus, în Caucazul de Sud au apărut 2 state independente: Republica Armenia și Republica Azerbaidjan. Regiunea populată majoritar de armeni, Nagorno-Karabakh, denumită în limba armeană Artsakh, era luată în considerare în cadrul proceselor politico-militare și diplomatice ale acelor vremuri. Momentul fatidic a fost, probabil, decizia din 1921 a Biroului Caucazian al Comitetului Central al Partidului Comunist, potrivit căreia, după sovietizarea Armeniei și Azerbaidjanului, sub presiunea directă a lui Iosif Stalin, această regiune a fost inclusă în componența Azerbaidjanului sovietic. Ca urmare a acestui fapt, timp de zeci de ani autoritățile sovietice azere au dus o politică de discriminare etnică și economică, al cărei scop era modificarea granițelor interne ale regiunii și modificarea componenței etno-demografice a populației Nagorno-Karabakh-ului.
Încercările armenilor din regiune de a se opune politicii de discriminare a Azerbaidjanului Sovietic, începute în anii ’80-’90, până în ultimii ani de existență ai URSS, au dus la pogromuri în masă și deportări ale populației armene care locuia atât în Nagorno-Karabakh, cât și în orașe precum Sumgait, Baku, Kirovabad (Ganja) ș.a. Sute de mii de etnici armeni au fost deportați de pe teritoriul Azerbaidjanului Sovietic și dintr-un șir de localități din Nagorno-Karabakh. În procesul destrămării URSS, în deplină conformitate cu prevederile în vigoare ale constituției și legislației sovietice, pe teritoriul fostului Azerbaidjan sovietic au apărut două formațiuni de stat: actuala Republică Azerbaidjan și Republica Nagorno-Karabakh (Republica Artsakh). Azerbaidjanul nu s-a putut împăca cu acest fapt, iar, în consecință,au continuat pogromurile și deportările începute în anii anteriori, de asemenea au fost demarate acțiuni masive de agresiune împotriva populației Nagorno-Karabakh-ului, care, cu toate acestea, s-au sfârșit printr-o înfrângere militară.
Astfel, cu concursul mediatorilor internaționali, în mai 1994, a fost semnat armistițiul între ministerele apărării ale Armeniei și Azerbaidjanului și comandantul forțelor armate de apărare a Nagorno-Karabakh-ului. Armenia este garantul siguranței populației armene din Nagorno-Karabakh și cea care reprezintă interesele Republicii Nagorno-Karabakh pe arena internațională și în procesul de negociere, care încă din anii’90, se desfășoară prin intermediul celor trei co-președinți ai grupului OSCE de la Minsk (Franța, Rusia, SUA).
Liviu Man: De ce a atacat Azerbaidjanul partea armeană de-a lungul unei granițe care a fost recunoscută de ambele țări și care este o frontieră internațională unanim recunoscută?
Sergey Minasyan: Încă din anii ’90, Azerbaidjanul a săvârșit nenumărate atacuri armate la granița cu Armenia, desfășurând, în paralel, operațiuni militare active împotriva Nagorno-Karabakh-ului. Sub influența retoricii anti-armene și prin implicarea conducerii statului azer, au avut loc acțiuni violente împotriva cetățenilor armeni, un exemplu elocvent, în acest sens, fiind cazul ofițerului armean Gurgen Margaryan, care, în 2004, a fost decapitat în somn cu un topor de militarul azer Ramil Safarov, în timp ce ambii se aflau la un stagiu de pregătire NATO la Budapesta, Ungaria. Deși Safarov a condamnat cu închisoare pe viață de instanța maghiară, în 2013, decizia guvernului Ungariei a fost de a-l extrăda în Azerbaidjan, unde a fost imediat eliberat, fiind decorat cu onoruri și distincții.
Asemenea acțiuni, ca cele organizate de guvernul azer, deja după prima fază a agresiunilor armate din iulie a.c. de la granița cu Armenia, altercațiile și pogromurile săvârșite de reprezentanții Diasporei azere împotriva cetățenilor de naționalitate armeană din țări precum SUA, Rusia, Belgia, Germania, sunt o dovadă a faptului intențiile agresive ale Azerbaidjanului nu se limitează doar la granița cu Nagorno-Karabakh-ul sau la frontiera cu Republica Armenia, ci sunt direcționate și împotriva armenilor și bunurilor lor din întreaga lume.
Actualele agresiuni militare împotriva graniței Republicii Armenia,care prin stilul lor amintesc de agresiunea Azerbaidjanului împotriva Nagorno-Karabakh-ului din 2016, sunt cauzate, cel mai probabil de dificultățile economice și sociale, care s-au agravat în această țară pe perioada pandemiei de COVID-19. Iar faptul că de această dată atacul fost direcționat spre frontiera cu Armenia și nu spre Nagorno-Karabakh, a fost condiționat, după cum se pare, de un calcul greșit al conducerii azere, potrivit căruia pozițiile armene de pe aceste direcții, ar fi fost protejate mai prost decât cele din Nagorno-Karabakh.
Liviu Man: Ce rol joacă Turcia în acest conflict?
Sergey Minasyan: Turcia, care încă din anii ’90 a susținut în mod direct Azerbaidjanul, a închis granița terestră și a impus embargou terestru asupra Armeniei, acordă suport tehnico-militar Azerbaidjanului, pe care îl și susține deschis din punct de vedere diplomatic pe arena internațională, aproape că devenind în acest fel nu doar un participant indirect la conflict, ci, mai degrabă, un complice direct al Azerbaidjanului. Cu toate aceste, reacția Turciei și declarațiile politice de la cel mai înalt nivel, fără precedent până în acest moment, probabil se înscriu perfect în poziția agresivă pe care o are Turcia nu doar în Caucazul de Sud ci și de-a lungul frontierei sale, începând de la Mediterana de Est până în Orientul Apropiat.
Liviu Man: Dar Federația Rusă?
Sergey Minasyan: Rusia este una dintre cele 3 țări care co-prezidează grupului de la Minsk al OSCE, fiind implicată în mod direct în singurul format legitim care contribuie la evoluția procesului de negociere. În plus, în plan politico-militar Rusia este unul dintre actorii principali în regiune și nu este deloc întâmplător că prin implicarea sa directă, s-a ajuns la încheierea armistițiului din mai 1994 și la cel din aprilie 2016. Un rol important l-a avut Rusia și în reducerea tensiunilor militare de la granița cu Armeniei cu Azerbaidjanul în iulie a.c. În acest proces, Rusia se bucură de susținerea celorlalți doi co-președinți ai grupului de la Minsk al OSCE – Franța și SUA.
Liviu Man: Credeți că este posibilă escaladarea conflictului armeano-azer la nivelul unui conflict regional în care să fie atrase și Turcia și Rusia?
Sergey Minasyan: Implicarea Rusiei și ai altor co-președinți ai grupului de la Minsk al OSCE , unde un rol pozitiv îl are UE, acele eforturi întreprinse de ei, nu doar că dau speranța că aceste tensiuni de la granița Armeniei cu Azerbaidjanul și în Nagorno-Karabakh vor scădea, dar și că se va reuși evitarea începerii unui conflict regional major. Totuși, în acest sens, este necesară poziția consecventă a comunității internaționale(contrazisă de Azerbaidjan și Turcia, care o susține) în implementarea unui sistem complet de monitorizare la linia de contact, a mecanismelor de cercetare a incidentelor, plasarea observatorilor și alte mecanisme corespunzătoare.
Liviu Man: Cum comentați faptul că biserica Sf. Sofia a fost transformată din nou în moschee?
Sergey Minasyan: Este evident că decizia autorităților turce de a transforma din nou în moschee biserica Sf.Sofia – un important monument istoric inclus în lista monumentelor din patrimoniul UNESCO, nu poate să nu stârnească îngrijorări serioase și multe state ce au legături strânse și rădăcini cu patrimoniul ortodox bizantin, percep biserica Sfânta Sofia, în primul rând ca pe un simbol al interacțiunii culturale și religioase și nu ca pe un obiect al acțiunilor politice.
Liviu Man
