Cu toate acestea, încă mai există o discrepanță vizibilă între așteptări și realitate, despre care vom discuta cu Ilinca, o basarabeancă ce a ales să studieze în Cluj-Napoca, și proaspăt admisă la master, care ne va împărtăși atât din bucuriile, cât și din decepțiile pe care le-a trăit ca studentă venită din Chișinău, Republica Moldova.
Cum te-ai hotărât să dai Chișinăul pe Cluj, ce te-a făcut să vrei să fii studentă aici?
Povestea cu admiterea la facultate a fost destul de tumultoasă, cel puțin pentru familia mea, deși, într-un final, m-au lăsat să fac așa cum am vrut eu, însă nu știu dacă a fost cea mai bună alegere. Sunt încă neutră, aștept să văd ce va fi și la master. Ai mei au ezitat să mă lase să plec, și pentru că au anumite reticențe față de România, dar care pornesc tot de la atitudinea românilor care locuiesc aici față de noi, despre care uită că suntem, efectiv, tot români. Mi-am trăit o mare parte din viață pe internet și am înțeles prea târziu că realitatea mea e o iluzie. Am cunoscut multe persoane de vârsta mea care studiau în România, prin Facebook și Instagram. Și mai aveam și o colegă de clasă care voia să meargă să studieze Medicina în România, doar că în București. Nu voiam să rămân în Chișinău fiindcă nu doar că mi-am dorit o schimbare de peisaj, ci eram convinsă că întreaga mea lume se va schimba. Și chiar s-a schimbat, dar nu așa cum m-aș fi așteptat. Am încercat să iau legătura cu cât mai mulți studenți de aici, am intrat în diverse grupuri dedicate admiterii pentru facultate, m-am interesat în toate părțile posibile și mi-am dat seama că îmi doresc foarte mult să vin în Cluj. Peste tot vedeam doar replica „Nimic nu se compară cu Clujul”. Ai mei nu au vrut să mă lase inițial, ne-am certat mult, le era frică de faptul că e departe, că n-o să mă descurc, că o s-o apuc pe căi greșite, că o să-și bată băieții joc de mine. I-am putut înțelege, pot doar să mă bucur că, indiferent de cum au decurs lucrurile, și ei m-au înțeles pe mine.
Cum a devenit relația cu părinții, ținând cont de distanța atât de mare?
Nu cred că mai contează cât de mare e distanța, atât timp cât exsită, pentru mine cel puțin. Dar pentru ai mei lucrurile au stat diferit. A fost mai complicat pentru că părinții mei sunt conservatori pur-sânge și așa m-au crescut și pe mine, chiar dacă nu le-am împărtășit valorile. Priveau Clujul ca pe ceva demonic, se simțeau de parcă și-ar fi trimis propriul copil la tăiere, din cauză că erau siguri că voi începe să practic activități și hobby-uri împotriva principiilor familiei. Mama a plâns foarte tare când am plecat, cu bocete și strigăte, de parcă mergeam la înmormântare, nu la facultate. Vorbeam foarte mult pe videocall, mă punea să-i arăt cu ce mă îmbrac, trebuia să mă întorc la cămin până la ora 22, adică, într-un cuvânt, trebuia să respect regulile de acasă. Ceea ce, bineînțeles, n-am făcut. Știu că o sunam pe video de sub plapumă pe la 22 și îi spuneam că sunt frântă de oboseală și o să mă culc, pentru că am mult de învățat în ziua următoare, iar după ce închidea dădeam plapuma la o parte, mă lăudam din nou singură pentru ținuta pe care o creasem și plecam în oraș. Abia atunci începea distracția. Da, pot să spun că, până să înceapă pandemia, m-am bucurat de viața de student în Cluj, sau cel puțin m-am prins în ce constă. Ai mei nu au bănuit nicio secundă că aș putea face ceva de genul ăsta și e bine, nu au existat certuri între noi. Mă gândesc și acum în perspectivă că, dacă Doamne-ferește ar fi aflat, m-ar fi chemat acasă, unele prejudecăți și convingeri nu pot fi schimbate, cu atât mai mult cu cât este vorba de copilul tău.
Ce facultate ai ales și cum ți s-a părut experiența?
Am terminat Facultatea de Litere, apoi m-am înscris la un masterat pe Comunicare. Aici e mult de povestit. Pot doar să spun că lucrurile nu au arătat deloc cum m-aș așteptat. Mi-am ales rusa, în combinație cu limba engleză. Se știe deja că toți studenții de la rusă îi urăsc (aproape) pe cei veniți din Republica Moldova, fiindcă noi știm rusă dinainte. Dar nu mi se pare omenos, fair-play, mai bine zis. Am crescut în regim bilingv, cum s-ar spune, și cu română, și cu rusă, cum să-mi poți reproșa că am ales să studiez limba cu care am crescut? Le pot înțelege frustrările, e greu să fii la început, să nu știi nici alfabetul, apoi să pice din cer unii care vorbesc rusa fluent și să-ți fie colegi. Dar nu am avut avantaje și nu au existat discriminări nici din partea profesorilor, nemulțumirile erau nefondate. Erau zile când aveam impresia că toată lumea mă urăște doar pentru că știu rusă. Nu eram singură din grupă, mai aveam doi colegi veniți tot din Moldova, dar și alții cu nivel avansat, care învățaseră dinainte. Profesorii ne-au dat întotdeauna să lucrăm în avans, pentru nivelul nostru, până când au ajuns și ceilalți la același nivel ca noi. Nu pricep de unde provin toate nemulțumirile, dar poate că am rămas și eu cu resentimente. Am avut tot felul de colegi. Majoritatea s-au purtat frumos cu mine, dar mă simțeam adesea ca un exponat de la circ, eram mereu rugată să spun ceva în rusă, să scriu de mână în rusă, să fac tot ce avea legătură cu Rusia. Și a mai fost ceva care m-a întristat tare, am simțit persoane care au încercat să se apropie de mine doar ca să mă folosească, să le ajut la teme și examene. Nu sunt o fire egoistă, ajut cu drag, dar aici eram un simplu obiect, însă am tăcut și m-am prefăcut că nu îmi dau seama că nu e vorba de nicio prietenie. Voiam să mă integrez, e greu să fii singur într-o țară străină, chiar dacă țara aia e România și tu ești tot român, dar e un sentiment persistent de „ceva nu e în regulă” în tine, provocat de dorul de casă, probabil. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, nu știu dacă mi-aș mai alege tot rusa. E adevărat, a fost mult mai simplu pentru mine așa și mi-am putut centraliza, în mare parte, atenția pe limba engleză, dar dincolo de câteva cursuri de literatură rusă și opinii critice, nu prea am rămas cu nimic nou, ieșit din comun, despre care să nu știut deja. Și atunci am început să mă gândesc că poate, dacă aș fi ales să studiez rusa în Moldova, aș fi ajuns la un alt nivel de performanță. Dar eu am vrut și Clujul, și rusa, și am făcut în așa fel încât să le împac pe amândouă.
Ai menționat că aveai impresia că toată lumea te urăște doar pentru că știi rusă, era un sentiment specific facultății, sau ai observat, în general, atitudini similare din cauza faptului că ești din Republica Moldova?
Da, a fost ceva care m-a durut foarte tare, deși am încercat să nu pun la suflet. Nu i-am spus mamei, fiindcă mi-ar fi spus să mă întorc acasă, că nu e de mine aici, așa că am ținut totul în mine. Dacă ar fi fost după mine, aș fi rămas eu și ar fi plecat ceilalți, într-o lume ideală. Am observat două tipuri de oameni de când sunt în Cluj: cei cărora li se luminează instant fața când mă aud vorbind și mă tratează ca pe un specimen exotic și cei care își dau ochii peste cap. La propriu. Am stat în cameră la cămin cu încă patru fete, tot de la Litere. Cu trei dintre ele m-am înțeles bine, dar cealaltă nu mă suporta doar pentru că aveam accentul specific. Începusem chiar să nu mai vorbesc deloc când mă aflam în preajma ei, îmi spusese într-o seară, după ce am băut niște vin împreună, că mă roagă să nu mai deschid gura fiindcă o enervează teribil modul în care vorbesc. Mi-a zis că limba română nu arată așa cum o pocesc eu și că e lipsă de respect față de cei care au murit în război pentru ca eu să mă pot afla astăzi aici. Mi s-a părut o formă de naționalism cam dusă la extrem, chiar dacă, în sinea mea, nu înțelegeam ce pocesc de fapt, cred că frumusețea limbii române stă tocmai în varietatea dialectelor și accentelor, dar am păstrat asta pentru mine. Cel mai rău era când rămâneam doar noi două în camera de cămin, ori nu vorbea nimeni, ori făceam tot ce pot să merg în oraș. Colega mea de cămin nu e o reflexie a oamenilor pe care i-am întâlnit în Cluj, nu asta încerc să punctez, dar e destul de trist să vii cu inima deschisă și să ți se spună să taci, că ai poci limba. Mă simțeam ca o intrusă pentru români, deși eram tot româncă.
Ai perceput ori simțit vreo formă de rasism răsfrântă asupra ta?
Aici e cu dus și întors, depinde ce și cum percepe fiecare prin rasism, întrucât a devenit un subiect destul de sensibil în zilele noastre, dar, personal, dacă e să fiu sinceră, da. Iar asta cred că are de-a face și cu faptul că sunt femeie, însă, dacă adunăm și originile pe care le am, iese combinația fatală. Am fost adesea umilită pe la petreceri studențești, după care am renunțat să mă mai duc. Nu este o scuză să fii beat. Apăreau tipi de vârsta mea ca din neant, fiindcă auzeau că „moldovencele duc la băutură” și încercau să mă îmbete, ca apoi să mă culc cu ei. Iar dacă îi refuzam politicos, bineînțeles, eram făcută în toate felurile, de la jignirile clasice, până la „moldoveancă borâtă bețivă care ai umblat cu 10 mii de bărbați”. Nu pot înțelege de ce sunt atât de agresivi bărbații în momentul în care îi refuzi și, mai ales, ce s-ar fi schimbat dacă eram din București, de exemplu. În altă seară am stat de vorbă cu un student de la Filosofie, eram la un vernisaj de artă. S-a purtat foarte frumos cu mine, doar că a ținut să-mi spună să nu o iau personal, dar poate înțelege de unde vin anumite reacții asupra mea. Încerca să mă facă să înțeleg că „voi, moldovenii, oricât de primitori și cumsecade ați fi, nu aveți inteligența noastră și nu trebuie să fie o supărare, fiecare compensează cum poate, voi sunteți mai buni la lucrurile practice, noi ne-am dezvoltat mai mult partea gândirii analitice” și alte prostii. Ce mai poți să spui după așa ceva. Probabil tot din cauza lipsei inteligenței nu îi pot înțelege punctul de vedere nici în ziua de azi.
Cum ți s-a părut viața culturală din Cluj, comparativ cu cea din Chișinău?
Aș vrea să fac o precizare foarte importantă, din cauză că am descoperit că cei mai mulți oameni au o percepție distorsionată față de ce înseamnă Republica Moldova de fapt: nu, Chișinăul nu e ca o tabără locuită în urma unui atac atomic și nu, nu e nici măcar o groapă de gunoi decorată cu băncuțe și blocuri. Oamenii își imaginează Moldova ca după sfârșitul lumii, dar nu e chiar așa. Am fost și eu în București și tot ce pot să spun e că nu, nu mi-aș da Chișinăul pe București, dar l-aș da pe Cluj. E o altă atmosferă aici, cu totul. Viața culturală este, într-adevăr, mult mai înfloritoare. Desigur, și în Chișinău avem o mulțime de evenimente culturale – lecturi de carte, expoziții, concerte, dar poate diferența majoră e marcată, în primul rând, de interesul oamenilor de a participa la aceste evenimente. Viața culturală din Cluj e mult mai activă și dinamică pentru că și oamenii sunt la fel, iat aici s-ar putea vedea, zic eu, diferența de cultură și educație. La noi încă mai ești privit cu ochi răi dacă te asociezi cu vesticii.
Care crezi că e diferența principală de mentalitate dintre România și Republica Moldova?
Sunt tot felul de oameni peste tot, dar pot spune că am observat o deschidere mult mai mare a celor din România către nou, către diversitate. În Moldova, oamenii sunt foarte legați de tradițiile și stereotipurile care dăinuie de sute de ani, dar nu m-aș grăbi să-i numesc înapoiați, în special că nu alegi în ce mentalitate crești. Dar am întâlnit și în România destui oameni care să fie pe aceeași lungime de undă. Nu știu dacă sunt îndreptățită să fac o triere atât de drastică între „noi” și „voi”, care suntem, la finalul zilei, tot un întreg, noi, românii. Dar da, se vede că la noi influențele rusești și-au pus puternic amprenta vizavi de mecanismele de gândire. Am devenit, însă, mult mai optimistă, de când e Maia Sandu la conducere. E o femeie foarte puternică și sunt convinsă că va schimba lucrurile, începem cu pași mici, dar simt că, datorită ei, ne vom putea bucura și noi de ceea ce înseamnă integrare europeană.
Te-ai gândit vreodată să te întorci de tot acasă? Sau te-ai hotărât unde vrei să rămâi, ce planuri de viitor ai?
Oricât de greu mi-ar fi fost, nu m-am gândit niciodată să mă întorc acasă. Și de când a venit pandemia, deși a fost un dezastru economic și mulți și-au pierdut locurile de muncă, eu am avut doar de câștigat. Cursurile s-au mutat în online, așa că am putut avea timp ca să muncesc și mi-am găsit un job mai repede decât m-aș fi așteptat. Lucrez la un call center, în limba rusă, de acasă. Nu m-am dus în Moldova deloc în timpul pandemiei. Cel mai tare se vede diferența la bani și la cheltuieli, acum că iau direct în mână lei românești. M-am mutat de la cămin, împart chiria unui apartament cu încă o colegă de la facultate și mă pot descurca și în ce privește hrana, hainele, necesitățile principale. Mă bucur că nu mai trebuie să depind de ai mei, oricum costurile erau imense. Au fost vremuri când leul românesc valora aproape 5 lei moldovenești, e groaznic de mult. Mă bucur că m-am putut pune pe picioarele mele. Nu vreau să plec din Cluj, acesta e motivul, fiindcă nu-mi place să spun că nu vreau să mă întorc în Moldova. Există o nuanță fină aici, care ar trebui respectată. M-am îndrăgostit iremediabil de Cluj. Cred că, la sfârșitul zilei, dincolo de lucrurile rele și dezamăgirile pe care le trăim, e important să ne hrănim din experiențele frumoase, iar mie Clujul mi-a oferit destule.
Mda, moldoveni ce isi zic români dar nu se dezic de Rusia. Trebuia sa aleaga Rusia si nu s-ar mai fi plâns….