Ioan Piso, profesor emerit la Facultatea de Istorie, acordă un interviu pentru Gazeta de Cluj în care vorbeşte despre discipolul său, Alexandru Diaconescu, proaspăt deconspirat din statutul de informator al Securităţii. Nota redacţiei: AD e prescurtarea de la Alexandru Diaconescu.

Citeste si varianta in engleza a textelor despre Alexandru Diaconescu:

Impervious to Oblivion: Romania and it’s past

Citeste pe aceeasi tema si:

Addenda pentru Alexandru „Victor” Diaconescu

Reporter: Caare este părerea dvs despre concurs, despre felul în care A. D. a devenit profesor etc.

Ioan Piso(foto jos): Încep prin a-i asigura pe cititori că nu-mi face plăcere să-mi aduc colegii sau facultatea în paginile ziarelor. Iată cum s-a ajuns totuși la acest interviu. Pentru a pricepe cauza unora dintre necazurile mele din ultimii ani, am cerut accesul, conform legii, la propriul dosar de securitate. Spre mirarea mea, el nu a putut fi găsit. Date despre mine au fost descoperite în alte dosare și așa s-a ajuns și la dosarul „Victor“. Din cât l-am putut vedea pe masa CNSAS-ului, dosarul cu pricina este voluminos, însă nu am avut acces decât la paginile în care era amintit numele meu. Pe acestea le-am primit, iarăși conform legii, în copie. Documentul din care reiese că AD a fost colaborator al securității cu numele de cod „Victor“ l-am primit de la CNSAS cu doi ani în urmă. Nu am avut de gând să mă folosesc de el, iar dovada este că au trecut doi ani fără s-o fac. Totuși, când un ziarist vine la mine informat din alte surse, nu pot minți. Am confirmat știrea, probabil alături de alții. Aș fi evitat bucuros interviul de față, dar tocmai mi s-a adus la cunoștință că AD răspândește zvonul că eu l-aș fi obligat să colaboreze cu securitatea. Marca „Victor“ nu se dezminte. Mă simt, prin urmare, dezlegat de orice obligație colegială sau creștinească de a tăcea.

M-ați întrebat ce părere am despre concursul pentru postul de profesor, din care câștigător a ieșit AD. Este pentru mine un subiect delicat, fiindcă AD, fostul meu student și doctorand, pe care l-am sprijinit să vină la Universitate, a făcut, prin presiuni și valuri de injurii pe care le-a revărsat asupra mea, tot ce a putut pentru a mă scoate din această instituție. Asta contrastează cu atitudinea pe care au avut-o cei din generația mea față de profesorii noștri. Le-am arătat întotdeauna respect și niciodată nu le-am adus atingere nici în scris, nici prin viu grai. Voi căuta totuși să fiu obiectiv. Nu mă voi substitui comisiei și nu voi judeca felul în care a rezolvat anumite aspecte formale. Certific însă că AD este un bun cercetător, chiar dacă nu de nivel european, și că acoperă din acest punct de vedere o paletă mai largă decât contracandidatul său. Mai certific faptul că ține cursuri atrăgătoare, apreciate de studenți, dar recunosc că nu-mi sunt cunoscute calitățile de dascăl ale contracandidatului. Socotesc totuși că în peisajul actual AD a câștigat concursul în mod justificat. Nu pot însă uita că acum zece ani același AD a câștigat concursul de conferențiar păcălind comisia cu o carte publicată în acest scop într-un singur exemplar. La concursul din luna trecută a uitat să menționeze în CV că a lucrat pentru securitate. Necazul este că nimănui nu-i mai pasă de caracterul unui candidat.

Rep:Ce părere aveți despre trecutul lui AD(foto jos) ca informator al securității?

Ioan Piso: Au trecut 25 de ani și puțini mai știu prin ce metode deținea securitatea controlul total asupra societății. Exista, de pildă, legea 20, care te obliga să scrii o informare despre discuțiile purtate cu orice persoană invitată oficial de către instituție și cu care intrai în contact. Fiind lege, nu te puteai eschiva. Alternativa era să rupi toate relațiile cu colegii din străinătate, iar pentru un arheolog asta însemna renunțarea la profesie. Obișnuiam să scriem în patru sau cinci rânduri că nu am discutat decât chestiuni științifice și nicidecum politice, chiar dacă în ce privește ultimul punct mai și mințeam. Știam foarte bine unde ajungeau aceste informări și tocmai de aceea nu-i pomeneam pe colegii noștri și nu puneam la dispoziția securității amănunte de care să se folosească. Mai ales, o făceam sub numele și semnăturile noastre. Sper cel puțin că astfel procedau cei mai mulți dintre noi. Cu totul altfel se comportau cei cu vocație de turnători. Parcurgând paginile scrise de AD, mi-am reamintit în ce zi, la ce oră și cu cine am băut o țuică la Sarmizegetusa acasă la Nea Ion Oproni, când, cu cine am fost și cine a plătit o masă la restaurantul Cetate din Alba Iulia, cine a venit în cutare seară la noi la masă sau la cine și cu cine ne-am dus. Dacă-și închipuie cineva că sopul acestor informări a fost apărarea țării împotriva capitaliștilor care amenințau valorile socialismului sau câștigarea unora dintre ei pentru politica lui Ceaușescu, se înșeală. Am văzut o informare despre colegul de șantier Dorin Alicu, care era rudă mai îndepărtată a lui DA, iar dintr-o notă de subsol a ofițerului de securitate reiese că „sursa“, adică AD, a primit misiunea de a informa cu privire la participanții români la congresul istoricilor ce urma să aibă loc în 1990 la Madrid și de a semnala eventualele probleme. Nu vi se pare că asta miroase a poliție politică? Apoi, lucru esențial, turnătorii cu acte în regulă semnau un angajament cu paragrafe drastice și își semnau declarațiile cu numele de cod. Am citit odată un asemenea angajament, primit prin internet, și m-am îngrozit. Dacă i se poate găsi o scuză unuia care nu putea ieși altfel din pușcărie sau unuia șantajat din cine știe ce motive, mă întreb ce-l putea determina pe AD să aleagă o cale atât de rușinoasă? Nu există decât un răspuns: propriul caracter. Foarte adesea, dar nu știu dacă și în cazul de față, turnătorul primea bani sau alte recompense.

Rep.: De ce credeți că din fost student, fost doctorand, colaborator și prieten AD a devenit adversarul Dumneavoastră?

Ioan Piso:AD face parte dintre cei care nu suportă povara recunoștinței. La terminarea facultății a fost îndepărtat de pe șantierul arheologic de către un coleg de-al meu. Prin asta cariera de arheolog i-ar fi fost probabil încheiată, dacă nu aș fi insistat pe lângă profesorul Hadrian Daicoviciu să-l ia la Sarmizegetusa. Preda la liceul CFR din Cluj. L-am rugat pe Acad. Ștefan Pascu să-l ducă la Institutul de Istorie, iar apoi l-am ajutat să ajungă la Catedra de Istorie veche și arheologie. Când am ajuns șef de șantier, l-am invitat să participe la cele mai importante proiecte științifice, l-am trimis pentru un an și jumătate la Universitatea din Köln, i-am condus doctoratul și câte și mai câte! Frate să-mi fi fost, nu-l puteam ajuta mai mult! Când s-a văzut cu sacii în căruță, a încercat să mă dea afară de peste tot – din fruntea Muzeului de Istorie, din fruntea șantierului de la Sarmizegetusa și chiar de la Universitate, pentru a se pune în locul meu. În bună măsură a reușit. Am fost lucrat cu atâta profesionalism, încât parcă vedeam străfulgerând epoleți prin toate colțurile. Tocmai de aceea am ținut atât de mult să-mi văd dosarul de securitate.

Ați zice că după 1989 AD și-ar fi pierdut obiectul muncii. Nici pomeneală! Lupu-și schimbă blana, dar năravul ba. Începând din mai 2005 s-au revărsat prin internet asupra mea puhoaie de lături, care îmi murdăreau activitatea profesională, familia, totul. Se lucra de preferință în echipă adică AD, Carmen Ciongradi, cea pe care am trimis-o să-și facă doctoratul la Köln, și soțul acesteia, Emilian Bota, căruia eu însumi i-am dat doctoratul. Când unuia nu-i trecea prin cap o scârnăvie, cu siguranță le trecea celorlalți. Iată un exemplu: “Piso este unul dintre “arheologii” care se jucau oina cu opaițele romane la Sarmi – din respect pentru istorie. Adica își arunca opaițul și-l pulveriza cu bâta”. Conform mărcii „Victor“ porcăriile erau anonime. La un moment dat DA a prins un pic de curaj și a început a mă insulta chiar sub proprie semnătură pe niște bloguri, pe care cititorii interesați le pot găsi cu ușurință. Niciodată nu m-a căutat să-mi explice ce-mi reproșează. Numai un laș procedează astfel.

Rep.: Ce părere aveți despre faptul că UBB a cerut clarificări CNSAS în cazul Alexandru „Victor“ Diaconescu?

Ioan Piso:Universitatea va proceda cum va crede de cuviință. Sunt convins că va găsi o soluție echilibrată. Doar nu avem de-a face cu primul profesor turnător din universitate și mă tem că nici cu ultimul. Cred că ar trebui citit întregul dosar de turnător al lui AD și nu numai câteva pagini, cum am făcut eu, pentru a ne da seama în ce măsură a încălcat codul etic al unui profesor universitar și drepturile concetățenilor săi. Despre calitățile de cercetător și de profesor ale lui AD m-am pronunțat. Dacă nu le avea, nu l-aș fi ajutat pe vremuri. Studenții vor trebui însă să știe că acela care le vorbește la cursuri despre valorile umaniste ale antichității a fost un turnător. Poate că o mărturisire completă și cinstită i-ar folosi mai mult decât prostiile de genul celei că Piso l-ar fi pus să toarne. Sunt dezolat că un fost student și prieten a ajuns atât de jos.

Rep.: Credeți că printre arheologi existau mai mulți informatori decât printre alți specialiști?

Ioan Piso: Cred că în medie erau mai mulți. Prin natura meseriei lor arheologii aveau relații strânse cu lumea din jur, iar interesul securității pentru marile șantiere arheologice vizitate de persoane importante din exterior era foarte mare. Am dibuit până acum patru informatori de profesie pe șantierul arheologic Ulpia Traiana Sarmizegetusa, dar puteau fi și mai mulți. Unul era AD; altul a plecat dintre noi și Dumnezeu să-l ierte; cel de-al treilea a plecat de multă vreme din instituție; în sfârșit, dacă ar fi să dau crezare opiniilor care circulă prin muzeu, cel de-al patrulea ar fi Emilian Bota, soțul directoarei Carmen Ciongradi, și care ar fi semnat angajamentul cu securitatea încă din liceu. Ar fi recunoscut-o el însuși. Nu are decât să ceară clarificări CNSAS, iar dacă se dovedește că nu este adevărat, sunt dispus să-mi cer scuze. Mă tem că nu voi avea ocazia. Cât despre epoleții Vioricăi Crișan, ai directoarei adjuncte, ei strălucesc în văzul întregii lumi. Oricum, atât la muzeul de istorie din Cluj, cât și la șantierul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa își fac mendrele foști colaboratori ai securității.

Rep.: Ce părere aveți despre înrudirea dintre Marius Oprea, „vânătorul de securiști“, și AD, respectiv Emilian Bota?

Ioan Piso: Părinții, copiii, surorile și frații nu ți-i poți alege. Nașii și finii ți-i alegi după obligații, simpatii sau identitate de vederi. Într-o societate cu capul în jos ca a noastră mi se pare chiar firesc ca nașul și finul unui „vânător de securiști“ să fie informatori ai securității. Întrebarea-i care pe care s-a ales: nașul și finul pe Marius Oprea sau acesta pe ei? Ultima oară l-am întâlnit pe Marius Oprea cu prilejul unui colocviu la Caransebeș în martie 2013. Atât am apucat să-i zic: „Încearcă să identifici un turnător cu numele de cod Victor“. „Am s-o fac“, mi-a răspuns. De-atunci nu l-am mai văzut.

Rep.: Ce credeți despre șantajul exercitat asupra lui Cristian Găzdac atunci când s-a înscris la concursul pentru funcția de director al muzeului?

Ioan Piso: A fost un episod mizerabil, dar tipic. Cu vreo 17 ani în urmă o echipă de arheologi amatori americani a adus la Sarmizegetusa mici atenții pentru colectivul de acolo – ochelari de soare și niște tricouri. După împărțeală AD și Marius Oprea au constatat că Cristian Găzdac avea, nu mai știu precis, fie două perechi de ochelari, fie două tricouri. În 2011, când Cristian Găzdac s-a înscris la concursul pentru funcția de director al muzeului, cei doi l-au șantajat, acuzându-l de furt. Nici vorbă de furt, dar Cristian Găzdac și-a dat seama cu cine are de-a face, s-a scârbit și s-a retras. Astfel s-a eliberat locul pentru finuța lui Marius Oprea, prea cuvioasa Carmen Ciongradi, cea care în 2009 semnase situații de lucrări false, prin care a fost furată suma de 1,7 mil. euro. Acela a fost începutul sfârșitului pentru marele muzeu de istorie din Cluj, care astăzi aproape că nu mai există. Prea puțini sunt cei cărora le pasă.